În mod rezonabil, ar trebui să fie suficiente 5 minute de vizionare a discursului domnului candidat ca să te lămurești complet cine e: gândire autentică de dictatură URSS (desființarea partidelor politice, naționalizarea a tot ce mișcă, Statul să stabilească în mod unic cum ne trăim viețile etc.), un delir mistic perpetuu, rusofilia vădită și neascunsă, ideile economice ridicole – un fel de discurs sămănătorist inept, lipsit de orice legătură cu economia reală din vremurile astea. Dar peste tot și peste toate lipsa oricărei idei concrete, un amestec de blablauri așa-zis patriotice care nu lasă să se întrevadă nimic din ce va face odată ajuns la putere. Este rețeta perfectă pentru faliment.
Pe mine nu mă preocupă atât de mult delirul în sine, n-am ce să îi fac, cât observarea celor care sunt de acord cu așa ceva, care se uită la un asemenea discurs și zic “da, dom’ne, asta e viitorul țării!”. Fără a absolutiza și admițând onest existența unor excepții, pot identifica totuși câteva categorii clare:
- Perdanții tranziției – acesta e votul dat din furie, furie față de condiția economică, furie față de statutul social, furie față de oportunitățile pe care alții le-au avut și ei nu, față de resursele altora și lipsa lor de resurse. Culmea e că, deși acum nu îi interesează, vor fi primii loviți de alegerea făcută, încercarea de a face un fel de trumpism dintr-o economie care depinde de fonduri europene și investiții străine este o demență absolută, PIB-ul se va contracta sever, se vor trezi repede cu venituri și mai mici și inflație și mai mare. Va urma revolta la adresa celor care i-au păcălit, too little, too late.
- (Culmea!) câștigătorii tranziției – cei care au făcut bani adevărați, cu toptanul din aderarea la economia vestică, din investițiile „abuzatorilor” din vest, din capitalismul occidental. Au devenit, încetul cu încetul, plictisiți, sastisiți de viața prea bună, de lipsa oricărei provocări economice și au hotărât să ia baioneta, precum Peneș Curcanul, și să caute eroic adevăratele bătălii existențiale: reforma stilului de viață pentru popor (în timp ce ei și-l păstrează în continuare), războirea cu Biden și Kamala, care au fost desigur mereu atenți la ce scrie pe facebook românul din vila sa din Mamaia (îmi aduc aminte de o doamnă de la cozile din stagiatură de la poșta non-stop care îmi spunea mereu că e ascultată de Bush), lupta totală cu capitalismul din care au făcut bani (pe care îi păstrează, desigur, nu îi donează către La Revolucion). Oameni obișnuiți cu yes-men în domeniul în care au făcut bani și care cred acum că orice idee care le trece prin cap, oricât de nespecializați ar fi, este o idee genială. Singurul reproș pe care îl au față de Călin Georgescu e că nu sunt ei în locul lui.
- Cei care urăsc – mare parte din susținătorii domnului candidat se revendică pur și simplu din ură față de tot ce e diferit, adică față de orice minoritate. Dacă la țintă sunt acum minoritățile sexuale, aceasta este doar o manifestare de ocazie: tot acolo sunt cu ura față de imigranți, ura față de rromi, misoginia, pentru că toate resursele sunt mereu acolo. Ca să își justifice ura, se declară mereu (i) sub asalt – minciuna perpetuă a majorității bigote, respectiv (ii) credincioși – nu înțeleg, de fapt, nimic din Biblie, căreia îi fac o imagine nemeritată. Creștinismul nu are nimic în legătura cu ura față de oricine și orice. Nicio discuție nu poate fi purtată cu ei.
- Opozanții de meserie – cei care se definesc prin opoziția față de orice, oricând, oricum. Îi face să se simtă speciali, îți explică mereu ashea o nuanță, un unghi pe care nu l-ai înțeles, în timp ce îți fac cu ochiul superior. Când sunt în dificultate, lansează câte o informație factual aberantă ca să le susțină punctul de vedere. Atât de impresionați de beneficiile pe care li le aduce opoziția pentru amorul propriu încât nu mai pot ieși din ea.
- Și, finalmente, marea masă a patrioților habotnici – ușor de recunoscut. Lacrimează la orice poezie de Coșbuc despre răzbel, pun steagul României peste tot, nu au citit în viața lor o carte de critică despre Eminescu, Caragiale, Bacovia ca să înțeleagă de ce sunt, de fapt, mari, dar plâng din suflet la “Somnoroase păsărele”. La fel, nu lipsesc duminica de la biserică, dar nu au studiat cu adevărat, dărămite înțeles exegeza unei singure parabole care li se citește. Își numără emoționați crucile și au o relație tranzacțională cu Dumnezeu: dacă bifează mersul la biserică cu nevasta și susțin “famelia tradițională”, e ok că se dau la orice femeie pe care o văd pe stradă. Pun o lumânare în fiecare duminică și țin post alimentar, dar se strâmbă când aud plânsetele copiiilor bombardați la 50 km de ei. Sunt condiționați prin limbaj: dacă Georgescu îndrugă vreo demagogie ineptă despre Dumnezeu, automat îl votează, pentru că și ei depind de această demagogie. Nu își pot permite să nu gândească în clișee despre divinitate, pentru că altfel s-ar vedea cum sunt cu adevărat și nu ar putea suporta. Deservicii mai mare făcute credinței adevărate decât oricine altcineva.
N-am nicio speranță că vreuna dintre categoriile acestea poate fi convinsă vreodată să își schimbe votul pro-Georgescu (oamenii rezonabili cu care am vorbit, chiar apropiați – foarte puțini – și-au retras deja votul).
Dar am scris textul acesta pentru a le transmite celor de mai sus o frază din “Jurnalul fericirii”, Steinhardt fiind un scriitor (nedrept de) la modă printre habotnicii regăsiți. Da, veți vota și foarte posibil guru-ul vostru va deveni președinte. Dar după aceste zile nu veți mai putea spune că n-ați știut ce faceți de fapt. Și atunci, da, veți avea, cel puțin o vreme, “zile destule de bune”. Ne-ați zis-o, fiți mândri de voi. “Dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai puteți închide un ochi.” Și asta e destul.