Privilegiul cui? Despre pensiile speciale ale magistraților

Să scrii, avocat fiind, un text despre magistrați e – în orice context – un demers complicat. Dacă scrii ceva de rău (cum este de altfel norma la noi pe orice subiect, cârcoteala fiind nu doar o toxică obsesie națională, cât și un mod perfect de a masca lipsa oricărei competențe în domeniu), atunci evident un client sau altul ar putea considera că l-ai expus în fața instanței în care se judecă, sau pur și simplu judecătorul unei cauze (om și el) ar putea să aibă un mic ghimpe împotriva ta. Dacă scrii ceva de bine, asta va isca automat o cascadă de epitete din partea suspicioșilor de serviciu: ești lingău și servil, încerci să te pui bine cu magistrații pentru cine-știe-ce proces, încerci să obții, în general, un tratament favorabil prin lingușire.

Nicicum nu e bine, concluzie întărită de 100 de ori mai mult atunci când subiectul e unul atât de sensibil precum pensiile speciale ale magistraților. Și totuși, mai mult din frustrarea că unele idei nu sunt comunicate răspicat decât din credința că textul în sine ar avea vreun impact, aș vrea să scriu aici trei lucruri.

Primul, că nu este nicio rușine, dar absolut nicio rușine ca magistrații români să ceară și să primească un privilegiu. Orice societate, mai ales dacă se pretinde democratică, are dreptul, dar mai degrabă obligația de a alege niște categorii profesionale care sunt fundamentale pentru evoluția și bunăstarea ei. Evident, aceste categorii nu pot include toate profesiile bugetare. Nu e nicio mirare în asta, nicio jignire adusă altora, nicio insultă la adresa nu-știu-cui alt funcționar public. Nu există nicio democrație în lumea asta care să nu fi votat, în anumite momente cel puțin, tratamente speciale pentru rolurile pe care le-a considerat esențiale în dezvoltarea ei – aceste tratamente includ scutiri de taxe și impozite, imunități, drepturi speciale salariale ori de altă natură, și da, pensii speciale.

În schimb, alegerea prin care o societate sau alta definește aceste categorii profesionale pe care să le premieze este un lucru cu adevărat emblematic. Ea indică lucrurile pe care comunitatea as a whole le vede drept importante, valorile ei perene, ceea ce intuițiile sale colective arată drept important și fundamental – în ceea ce noi premiem se vede aproape întotdeauna sensul pe care îl dăm evoluției noastre, ceea ce vrem să fim, unde vrem să ajungem. Din acest punct de vedere, discursul acesta aneantizat și facil în care toate profesiile de bugetari au drept model funcționarul public de la ghișeu și-dacă-acela-nu-primește-ceva-niciun-alt-angajat-al-Statului-nu-poate-să-primească-ceva mi se pare nu doar irațional, ci și dezavantajos. Sigur că el dă bine într-o gândire contabilă, în care dorești doar evitarea oricărei complicații, dar el este laș și neproductiv, cum este orice gândire care nu e capabilă să stabilească priorități. Și în mediul privat, dacă tot ne plac aceste comparații, regresul și falimentul vin cu regularitate în corporațiile care nu mai sunt în stare să scoată oameni din rând, preferând – pentru a evita orice tensiuni – să îi trateze pe toți ca și cum ar fi la fel: este regula sigură pentru a îți pierde, încet dar sigur, toți oamenii buni. Când un manager îți explică că toți oamenii lui sunt la fel de valoroși, acela este deja semnul eșecului, al neasumării, al inerției.

Prin urmare, dacă acceptăm că este îndatorirea oricărei comunități, dar mai ales a unui Stat să aleagă priorități, să nu accepte uniformizarea mediocră, este groaznic de important să vedem care sunt aceste alegeri, pentru că ele ne arată ce este cu adevărat important pentru noi. Mai mult decât discursurile sforăitoare din parlamentele lumii contează cât repartizează o țară pentru școli și cât repartizează pentru stadioane, de exemplu, aceasta este adevărata hârtie de turnesol pentru a înțelege înspre ce se îndreaptă viitorul respectivei comunități.

Și atunci, între valorile noastre privilegiate, între lucrurile pe care noi, românii, le prețuim și deci le premiem, cred că ar trebui să își facă loc dreptatea. Nevoia de dreptate, ca lucrurile să fie împărțite corect și just ar trebuie să fie, și cred că este, o nevoie fundamentală a societății noastre – ar fi suficient, drept dovadă, doar a observa câtă atenție primește justiția în relatările de zi cu zi ale presei și cât de mare este numărul de procese deschise de români în raport cu media europeană. Însă, chiar făcând abstracție de prezent, dorința unei societăți de a asigura dreptatea, sau mai bine spus – de a evita nedreptatea – ar trebui să rămână una elementară, primară, pentru că ea răspunde unei nevoi fundamentale a omului: de a își putea trăi viața liber, fără să fie victima unor abuzuri făcute de cel mai puternic decât el, mai influent decât el, mai popular decât el.

Împreună cu sănătatea (doctorii noștri) și educația (învățătorii și profesorii noștri), da, justiția ar trebuie să se afle pe un piedestal al preocupărilor societății. A jigni isteric din fotoliu un magistrat pentru că își permite să spună că și pentru el banii sunt întrucâtva importanți e o atitudine care funcționează până când ai nevoie de dreptate. Atunci dintr-o dată speri ca magistratul care îți judecă speța să fie unul foarte bine pregătit, să aibă timp să îți citească în detaliu dosarul, să își permită să își cumpere cele mai noi cărți și resurse juridice,  să nu se gândească la altceva (precum la cum se descurcă cu banii), să fie ținut de cele mai înalte standarde posibile de rigoare și profesionalism. Când ai nevoie să fii operat, nu începi să îl întrebi pe chirurg “cum își permite” să vrea o pensie mai mare decât cea oferită unui funcționar public, ci speri că e unul dintre cei buni care nu au plecat încă din România în alte țări unde salariul este de 20 de ori mai mare.

A pune președinta Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentanta autorității judecătorești, să justifice precum la o tarabă de ce vrea x lei sau y lei, “dar de ce nu e bine cu x lei, doamnă” mi se pare dizgrațios, aproape de o încercare de umilire a unui sistem de care avem cu toții nevoie. De altfel, însăși ideea că o reformă a veniturilor justiției nu este făcută în consens cu CSM-ul mi se pare gravă, căci puterea judecătorească este una dintre cele 3 puteri ale statului împreună cu cea executivă sau legislativă, nu subordonată lor. Nu e ca și cum CSM-ul este plin de magistrați care vin cu Bentley-ul la ședințe, care se lăfăie în vile sau în plaje private – nu, sunt oameni normali, decenți, cumpătați, care în niciun caz nu pot fi suspectați așa, în bloc, de o subită nevoie de căpătuire.

Chiar și faptul că judecătorii sunt puși singuri să argumenteze de ce e important ceea ce fac (și apoi certați că nu sunt buni “comunicatori”) aduce a o umilință gratuită – ai crede că după peste 35 de ani de democrație, am ști și noi de ce e important ceea ce fac și nu ar trebui să îi scoatem în față ca la careu ca să ne explice.  Aproape că nu îmi pot imagina țară din Uniunea Europeană în care să nu fie de la sine înțeles că responsabilitatea magistraturii subînțelege un venit privilegiat, pentru că privilegiate sunt și așteptările societății de la magistrați – cum ar fi să i se spună unui judecător la CEDO că trebuie să se încadreze în nu-știu-care nouă grilă de salarizare a funcționarilor din Strasbourg?

Sigur că efectele unei astfel de politici nu se văd imediat, dar atunci când toți tinerii buni din facultăți vor începe să evite în bloc magistratura, pentru că își vor “permite” să se gândească că se îngroapă o viață în muncă sisifică, cu imense restricții și zero recompense financiare, dintr-o dată toată țara se va lamenta că nu mai avem justiție. Tipul acesta de discurs moralizator-patriotic în care judecătorul trebuie să își facă treaba fără a se gândi vreodată la el nu ține pentru generațiile viitoare, care uite că își permit să aleagă în funcție de ce e bine pentru ei, în primul rând. Astfel încât sigur că o magistratură care nu mai primește afluxuri de oameni valoroși e un cadou perfect pentru politic, dar este, în același timp, o tragedie pentru viitorul țării.

Al doilea lucru pe care vreau să îl subliniez ține de inacțiunea avocaturii în legătură cu acest subiect. În primul rând, da, știu prea bine, fiecare dintre noi avocații are câteva povești cu judecători care ne-au nedreptățit, situații care ne-au îmbătrânit efectiv și care ne-au frustrat, le am și eu, evident. Dar, în același timp, dacă judecăm la rece, sunt atâtea și atâtea alte împrejurări în care am văzut judecători curajoși și bine pregătiți, care și-au asumat să facă dreptate și când ea era nepopulară, care au citit din scoarță în scoarță dosare, care s-au preocupat din răsputeri să afle adevărul, care au stat nopți întregi să motiveze complet sutele de dosare ce le tot vin pe banda rulantă. Este ipocrit, sincer, să vezi doar hotărârile nedrepte, iar pe cele drepte și bune să le consideri cumva un dat, o obligație. Nicio profesie nu rezistă la așa un standard.

Dar ce mă preocupă mult mai mult aici este insistența avocaturii, mai ales a organelor profesiei, de a vedea în continuare activitatea noastră ca fiind fracturată de cea a judecătorilor. Nu am auzit de nicio luare de poziție relevantă a UNBR cu privire la dezbaterea privind drepturile magistraților – intuiesc prea bine care e raționamentul din spate, același “nu ne băgăm, dom’ne, nu e treaba noastră”, pe care l-a avut uneori și magistratura față de provocările avocaților. Însă eu nu cred că cele 2 profesii sunt separabile, pentru că ele pur și simplu nu pot fi imaginate una fără alta – magistratura se definește prin avocatură (prin aceea că adevărul nu poate fi aflat fără ascultarea modului în care specialiștii ambelor părți văd interpretarea faptelor și a legii), la fel cum avocatura se definește prin magistratură (întrucât așteaptă de la ea verdictul final asupra realității pe care i-o aduce în față).

O lume în care aceste 2 profesii acționează ca și cum nu s-ar afla în simbioză este nu doar neautentică, falsă, ci și contraproductivă. Problemele mari ale magistraturii sunt, fie că ne place sau nu, și problemele mari ale avocaturii, întrucât noi, avocații, suntem primii care suferim dacă corpul judecătorilor sau procurorilor devine mai slab pregătit, nu mai atrage valori, intră în burn-out (cine nu înțelege noțiunea să asiste odată la o ședință de 100 de dosare) sau nu își mai poate dedica întreaga atenție către dosare. Mizele acestea mici, frustrarea față de un anume judecător sau altul care stârnește reacții de satisfacție când magistratura este atacată, sunt realmente auto-vătămătoare și lipsite de viziune pe termen lung – dacă magistratura devine mediocră, vor fi mult mai multe soluții prost motivate decât cea care e obsedantă acum pentru un avocat sau altul. Da, avocatura are și ea problemele ei mari financiare (plata oficiilor, lipsa de resurse pentru avocații tineri), dar a susține că sistemul judiciar în ansamblu are dreptul de a revendica privilegii pe măsura responsabilităților nu vătămă cu nimic, ba chiar consolidează revendicările profesiei noastre.

Din acest punct de vedere, lipsa din dezbaterea publică privind pensiile speciale mi se pare o șansă ratată pentru avocatură (în special, pentru organele ei reprezentative) de a acționa pentru justiția pe care și-o dorește.

Finalmente, un al treilea lucru: nu am, desigur, deloc orgoliul de a crede că acest text, sau poate altele care vor urma, vor schimba ceva în planurile politice ale guvernanților. Nu cred nici măcar că politicienii, demnitarii publici văd o prioritate prea mare într-o justiție pe deplin funcțională, după cum, personal, nici nu cred că ei ar trebui să aibă mari atribuții în gestionarea problemelor justiției, cred că CSM-ul ar trebui să o facă.

Dar chiar dacă efectele pragmatice sunt anticipabile ca fiind zero, am scris acest text din credința că e bine ca magistrații să știe că, dincolo de gălăgia generală, ei sunt apreciați, că sacrificiul lor nu e inutil. Că există suficient de mulți oameni care observă statul în sală până la 10 noaptea, teancul de dosare cu hârtie aproape mucegăită trântite pentru a fi soluționate într-o singură ședință, răbdarea de a asculta oameni și pledoarii fără a te panica de cele 50+ de dosare care mai urmează, disponibilitatea de pune întrebări că să afli adevărul, frumusețea unei motivări riguroase, logice și clare.

În lumea de azi, zgomotul aparține populismului, frazelor care dau bine la mulțime, vorbelor goale anti-chiaburi, jignirilor și amenințărilor. Îmi imaginez că e greu, foarte greu pentru un om foarte bine pregătit să asculte cum îi este terfelită gratuit profesia la televizor fără să poată contraargumenta, fără să poată să se apere, pentru că are ”obligația de rezervă”. În fața acestor atacuri, multe imunde, în fața acestei uri continue care e promovată chiar și în sala de judecată – modalitatea în care unii justițiabili vorbesc cu un magistrat mi se pare de multe ori ultraj evident – , cred că la un moment dat e ușor să îți pierzi sensul.

N-aș vrea să se întâmple asta.  Statutul unei profesii în societate nu se pierde/câștigă prin legiferare, ci este dat de respectul unei mari majorități tăcute. Ar fi bine că ea să vorbească mai des, și magistrații să știe că munca lor este apreciată chiar și când nu li se poate spune direct asta, că soluțiile lor sunt comentate, studiate și lăudate de multe ori și în multe locuri, că modul în care ascultă și se comportă în sala de judecată este observat și prețuit de avocați și justițiabili, că nimeni nu va uita vreodată, pentru o întreagă viață, modul în care un magistrat i-a îndreptat un abuz suferit.

Este singura speranță pe care o am pentru ca magistratura să își continue mersul neobosit spre a afla adevărul, la fel de neobosit precum pasul unei judecătoare de Curte de apel din provincie pe care am văzut-o întâmplător mergând la 10 noaptea spre stația de autobuz după ce audiase timp de 12 ore un dosar de achiziții publice în loc să îl expedieze în 5 minute. Halal privilegii pe capul ei! Populismul nu va învinge lumea.