Nu am fost niciodată fanul expresiei “avocatură de business”, sau al variilor ei subrogate, înainte de toate pentru că o profesie liberală nu se definește prin client, ea nu aparține cuiva, nu se revendică din cumpărător – nu există chirurg “de afaceri”, pentru că operează doar oameni de afaceri și trebuie să știm că e de succes, nici neurolog “de antreprenori”, pentru că se preocupă doar cu creierii celor care inițiază o întreprindere comercială.
Într-o lume complet subjugată de dependența față de consumator, marca unei profesii liberale – ceea ce o face cu adevărat specială – nu se extrage din clientelă. În realitate, marele atu al unei asemenea profesii, singura proprietate care o definește cu adevărat este cu totul alta – anume capacitatea intelectuală. Avocatura se definește numai și numai prin ceea ce știe să facă, pentru că ea oferă un serviciu intelectual, un meșteșug bazat pe măiestria minții, craft cum ar zice englezii. Profesiile liberale au un statut aparte în orice societate tocmai pentru că sunt imposibil de prins în niște ștanțe predefinite, pentru că cer în loc ca meșterul lor să aibă un răspuns la provocări intelectuale mereu în schimbare. Când meseria în sine se bazează pe cât și cum gândești, atuul tău este (doar) mintea și e mintea, și doar mintea, cea care va face diferența.
Pe de altă parte, nimeni nu spune că trebuie să dovedim un romantism pașoptist – e imposibil a face abstracție de faptul că așa-zisa “avocatură de business” are în spate clienți care chiar fac business, afaceri mari, de cele mai multe ori corporații, cu mize mari și dispuse să plătească onorarii lucrative. Logic, pentru a își menține propriul profit, avocatura este într-o permanentă căutare a obținerii și menținerii acestor clienți, atât de intens încât e de mult evident că indicatorii corporatiști al rentabilității, cotei de piață sau return of investment-ului definesc acum (și) succesul în avocatură.
Însă contrapartea, clientul de afaceri, știe asta. El știe că raportul de dependență e răsturnat, că este nevoie de el mai mult decât oricând și că, deci, îi este permis aproape la discreție să intervină într-un meșteșug care nu îi este propriu. El știe că noua linia roșie este tocmai rata de retenție, că cel mai mare coșmar al avocatului contemporan este să îl piardă și de aici se naște o apetență aproape nestăvilită pentru permeabilizarea avocaturii, pentru intervenția în diversele ei măruntaie din partea unor oameni care îi sunt străini.
Să luăm unul dintre cazurile de departe (întotdeauna cea mai bună variantă pentru evitarea oricăror sensibilități): Elon Musk cerând firmei de avocatură cu care lucrează să dea afară un avocat de care nu îi place sub amenințarea mutării întregului business Tesla nu este o întâmplare, ci o efigie a cât de departe a ajuns subjugarea avocaturii față de client. Nici nu contează că firma respectivă – fiind în sine un gigant economic – a refuzat, ci că s-a putut ajunge aici, pentru că situația este replicată probabil în mii și mii de oglinzi pe planuri locale, în alte cerințe – nu atât de radicale, dar la fel de intruzive – față de alte firme, mult mai mici, care nu își permit să piardă mandatele miniTesla-ului local.
Vă puteți imagina un suferind de infarct, aflat în fața operației care l-ar putea salva, urlând la echipa de chirurgi să îl scoată imediat din sala de operație pe chirurgul-șef, pentru că nu îi place de el? Vă puteți imagina o intervenție, orice intervenție medicală în care clientul se uită pe monitor și îi explică doctorului cum să taie, cât să intervină și când să închidă, pentru că “el plătește”? Și totuși, deși principiul este același, avocatura acceptă același lucru în atâtea și atâtea rânduri, dând ușor din umeri: “așa vrea clientul, e treaba lui”, “își asumă clientul”, “el a vrut”.
Înainte de inteligența artificială, mult înainte de ea, aceasta este marea provocare a avocaturii contemporane, de la noi și de aievea: de a nu fi pliantă, de a nu se lăsa definită de afacerile din care își primește capitalul, deși își trage bunăstarea din bunăstarea acestora. Sigur că sună contraintuitiv în epoca consumerismului și a ultranarcisismului sălbatic, dar avocatura nu se califică prin feedback, ci prin responsabilitatea (foarte, foarte înaltă) pe care profesionistul o are față de meșteșug (craft) în sine și prin (foarte, foarte) înalta specializare necesară pentru a îl atinge.
Oricât de greu de înghițit ar fi, mantra cvasi-absolută “clientul nostru, stăpânul nostru” nu poate funcționa într-o profesie liberală, pentru că – prin definiție – apelul la o astfel de profesie presupune lipsa de specializare necesară pentru a atinge rezultatul dorit. Altfel spus, avocatura nu poate fi cliento-centrică, pentru că acest lucru ar lucra tocmai în defavoarea clientului – ca și alte profesii liberale, avocatura nu vinde un stas, un bun predefinit, susceptibil de a fi modificat precum ingredientele de pe pizza – mai simplu, avocatura nu vinde un bun, ci un serviciu a cărui prestare e apanajul profesionistului.
Obiectivul pe termen scurt al clientului mulțumit cu orice preț (în afacereză, customer satisfaction index) este în parte inadecvat aici, căci pe termen mediu și lung, o treabă prost făcută își vede efectele indiferent de dorințele și satisfacțiile clientelei.
Cunosc răspunsurile uzuale pe care business-ul le oferă la orice dileme pe această temă. Ele se învârt de obicei în jurul ideii mate și clișeice că ține de arta unui bun profesionist să “gestioneze” relația cu clientul, să realizeze cumva, ca la circ, un mers pe sârmă între dorințele celui care plătește și libertatea sa profesională. Se folosesc termeni demni de cărțile plate de self-help, “o bună comunicare”, “o abordare constructivă”, “sinergia unei echipe” etc. etc.
Dar faptul că aceste răspunsuri au eșuat de mult se vede în 2 mutații fundamentale ale avocaturii de afaceri, mutații pe care aproape orice participant (și) le recunoaște.
Prima, care ar merita o carte în sine, este apelul la viteză. Este clientul cel care alege intervalul de timp în care va primi un material, este el cel care decide ce este urgent (de obicei, totul), iar realizarea în termenul impus a lucrării, prestației, a devenit obiectivul nr. 1 al avocatului de succes. Pentru că productivitatea e marca cuantificabilă a reușitei în afaceri, ea este proiectată asupra avocaturii, care desigur nu se cuantifică la fel, nu se cuantifică deloc de fapt, dar asta nu contează în raportarea din Excel. “Repede! Mai repede! Vreau acum!”, urlă în telefon clientul, și nu contează că așa se ratează idei, explorări de argumente creative, dezbateri despre ce ar merge și ce nu, s-a dat “livrabilul”, trecem la următorul. De evitat excesele, nu sunt defel un partizan al lentorii și ațipelii lălăite în avocatură, dar îmi permit să spun că observ de multe ori cum procese întregi sunt judecate doar pe ceea ce se vede (ce s-a lucrat, ce s-a scris), nu și pe minus, pe ceea ce nu se vede (ce argumente, posibil decisive, s-au ratat). Căci avocatura, ca și orice profesie a intelectului creativ, nu funcționează în realitate după regulile învățate la economie, iar o excepție gândită în 2 minute de plimbare poate pune ușor în cap 4 “livrabile” de 40 de pagini fiecare realizate în condiții de timp/cost ideal de eficiență (personal, cunosc mai multe exemple concrete decât încap pe pagină).
A doua, derivată din prima, dar care ar merita și ea o carte, este mutarea accentului de pe oameni. Caracterul intuitu personae al avocaturii înseamnă, sau ar trebui să însemne, mult mai mult decât alegerea unei firme pentru reputație. El înseamnă că 2 lucrări nu pot fi la fel și nu vor fi la fel, că între 2 pledoarii va exista întotdeauna o diferență, uneori mare, decisivă, că pentru a obține un anumit produs sau rezultat final trebuie să dai dovadă de răbdare, de respect față de procesele proprii ale unui sau altui meșteșugar, procese care nu sunt identice, că trebuie să respecți aceste diferențe. Nimeni nu urlă la un medic care vrea să facă întâi palparea bolnavului că se grăbește, nimeni nu își permite să îi facă observație că alt medic s-a uitat direct pe rezultatele analizelor și a dat un verdict rapid. Profesiile liberale nu sunt un tabel matematic în care fiecare căsuță este egală cu celelalte, sau, altfel spus, măiestria într-o astfel de profesie exclude ideea uniformizării.
Ce ar putea face avocatura în fața acestor mutații (care, apropo, îi amenință serios libertatea)? Întrebarea e naivă, pentru că răspunsul e cel mai simplu lucru din lume: să spună NU. Nu, nu se poate, nu, nu e în regulă, nu, nu e fezabil, nu, nu e corect pusă problemă, nu, nu preluăm. Dar asta nu se va întâmpla prea curând, poate niciodată, pentru că suprasaturația pieței va face (dacă nu a făcut deja) din nevoia de clienți o problemă de subzistență. Și totuși, poate-poate, chiar așa timidă, jenată și îngrozită de ceva mai direct, profesia noastră liberă și independentă ar putea face, din când în când, măcar o aluzie la vorbele unui domn mai faimos decât cei de acum, cel puțin pentru că, deh, a pictat Capela Sixtină: <<Si dipinge col cervello et non con le mani>> (“Pictezi cu creierul, nu cu mâinile”)[1].
[1] Michelangelo Buonarroti, 6 martie 1475 – 18 februarie 1564.