În lumea mea ideală, interviurile de angajare, această autostradă a platitudinilor corporatiste, a joculețelor stupide de “perspicacitate” și a clișeelor ipocrite de marketing, ar trebui de fapt să se rezume la un singur lucru. În orice fel de forme și abordări, eu aș testa, pe nerostite, o singură întrebare: “Ce mize ai?”
Dar interviurile de angajare sunt un pretext – poate că în toate întâlnirile umane, miza, mai mult decât realitatea actuală, este cea care definește anvergura unui om. Interacțiunea dintre 2 oameni necunoscuți, dispuși să se mintă unul pe altul cu play-pretend-ul de lemn învățat la traininguri și cursuri imberbe “de dezvoltare personală”, nu poate spune multe despre identitatea lor reală, despre cine sunt acum respectivii oameni. Ce noroc, ce mare noroc atunci, că poate că asta nici nu contează, poate că ceea ce contează cu adevărat, singurul lucru real, viu, autentic este ceea ce vor ei să devină.
E mai ușor să distingi sinceritatea atunci când un om vorbește despre ceea ce îl preocupă în mod real, despre ceea ce (mai) vrea să obțină de la viață, despre lucrurile la care se uită în sus decât atunci când se afirmă ca ceea ce este deja, când se definește sentențios într-un anume mod, își pretinde realizări trecute, virtuți deja existente. Chiar dincolo de sinceritate, modul în care cineva își selectează cărțile de joc pentru viitor este, înainte de toate, o alegere care ar trebui să fie fundamentală – așadar, a vedea pe cineva operând cu riscurile și oportunitățile pe care le presupune o astfel de decizie dă șansa unei imagini mai apropiate de adevăr.
Atunci, dacă e să fim atenți la nimic altceva decât la mize, ar trebui să stabilim și care sunt cele ideale. Evident, ca la orice altă întrebare de acest tip standardizat, un răspuns clar nu cred că poate fi oferit. Dar o noțiune se poate defini și prin opusul ei, astfel încât văzând ceea ce nu este am putea avea o idee mai clară despre ceea ce ea totuși reprezintă.
La capitolul mize neconvingătoare, că să nu zic nocive, se înscriu cu repeziciune câțiva candidați cu rang de superstar în mentalul colectiv. În primul rând, vedeta vedetelor, banul, ținta predilectă a culturii consumeriste, obiectul a jdemii de discursuri inspiraționale idioate de toate felurile, a tuturor sloganurilor care îți promit ca dacă forțezi cu adevărat (orice o fi însemnând și asta), poți reuși (adică face bani). Fără a mai dezvolta cum a condamna banul ca miză principală nu înseamnă a face apologia sărăciei sau a nepăsării, spun doar atât: nu e nimic absolut rău ca lucrurile materiale să conteze. Dar atunci când ele definesc o orientare de viață, când prima întrebare, remarcă, preocupare într-o discuție ține de bani, aceasta implică o lipsă – lipsa unei conexiuni cu o valoare mai importantă, măcar prin imaterialitatea ei. Dincolo de asta, două considerente mai pragmatice: primul, preocuparea obsesivă a banului te face un om teribil de plictisitor, aspect simplu de verificat prin audierea oricărui discurs despre viață al unui “om de succes”. Al doilea, aceeași preocupare materială te pune într-o permanentă tensiune, întrucât veșnic vor fi alți bani de câștigat, alți oameni, mai bogați, de invidiat, alte target-uri de atins. Cum ar zice Noica, “banul te neodihnește”.
Un al doilea candidat, mai insidios, dar chiar mai la modă mai ales pentru un anume segment tot mai larg crescut în deplin răsfăț, este ego-ul. Măcăr aici testul este mult mai simplu: când mizele unei persoane țin de o apologie a persoanei întâi, când tot ce își dorește aceasta de la viitor este să își ridice singură un soclu, ca plan de viață, interviul– de orice natură ar fi el – se poate termina repede. Nu, pentru a demonta o scuză des auzită, “branding personal” nu înseamnă o polologhie nesfârșită de “realizări” pe care ți le califici singur, ci o sumă de valori care reies din faptele tale fără a le trâmbița chiar tu însuți. În sine, conceptul de realizare presupune o observație a unei alte persoane, care califică o acțiune dusă la bun sfârșit ca având valoare – atunci când calificarea pozitivă este rostogolită strident de însuși autorul faptei, singura concluzie e una tristă, care duce bine înspre zona narcisiacă. Așa se formează prețioșii scorțoși, a căror raportare la lume pretinde mereu bifarea unei laude, a unei recunoașteri, care sunt dependenți de validare externă și, deci, lipsiți de o personalitate proprie.
Mai departe, ar urma probabil dependenții de statut, cei care își doresc ceva pentru a da bine, pentru a îndeplini o proiecție care le asigură confort. Partea cea mai tristă a unei astfel de mize e că e întotdeauna a altuia, nu a ta – dacă vrei statut, el nu poate exista fără ochii celor în fața cărora vrei să te remarci. Prin urmare, nu doar că miza pe care ți-ai ales-o e definită mereu de alții, dar e și în perpetuă schimbare, în funcție de ce a decis “lumea” că e bine, frumos, de apreciat, că se poartă, că nu se poartă etc. Este, cu alte cuvinte, o formă de pierdere a libertății personale.
Am putea să ne oprim aici, deși enumerarea poate continua oricând cu alți suspecți de serviciu – dependența de o zonă de confort, invidia, frustrările personale ș.a.m.d. Dar până la urmă ce au în comun toate aceste mize, care este firul comun care le face să fie descurajante pentru o interacțiune, ba chiar nocive? Și, dacă am promis mai devreme o definiție prin contrapunere, care sunt totuși mizele bune?
Am citit odată o poveste iudaică care spunea că un copil și-a întrebat tatăl ce înseamnă bogăția. Tatăl i-a dat un ciob de sticlă și l-a așezat lângă fereastră. Prin ciob se vedeau, ca într-o oglindă, toată strada, oamenii care treceau, fețele lor. Apoi tatăl l-a pus în fața unei întregi oglinzi pe care a acoperit-o cu bunuri de preț. I-a spus: “Acum nu te mai vezi decât pe tine”[1].
[1] Povestea poate fi citită și în J. C. Carriere, Cercul mincinoșilor, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 173-174.