Despre binefacerea de a nu îți da cu părerea

Trăim o epocă a inflației. Dar nu în sensul său restrâns, fiscal-economic, care presupune un excedent al cantității de hârtie-monedă față de nevoile pieței, ci în sensul său mai larg, mai generos și invaziv, care presupune pur și simplu un exces. Cultura obeză a consumerismului, amplificarea grotescă a nevoii de validare prin alții, adicția față de gratificarea imediată, dezvoltarea rețetelor de “socializare” în masă, toate au dus cumva la surplusuri: de narcisism, de superficialitate, de prostie, de ură. Dar peste tot și peste toate, sau poate urmare a tot și toate, mi se pare că lumea trăiește un exces de gălăgie.

Întâi și întâi, nu sunt de acord cu folosirea termenului de “opinie” pentru a denumi orice frază ieșită din gura cuiva, indiferent cât de amplă este morga emitentului și cât de doctă se vrea exprimarea. Actul de a avea o opinie presupune proprietate, opinia trebuie deci să fie a ta, nu a altuia – regurgitarea unor idei citite în nu-știu-care cotidian străin (țara e de obicei aleasă în funcție de preferința ideologică), spuse de nu-știu-care guru de pe Twitter, Facebook etc., auzite la ultimul podcast la care ești abonat, provenite din ultima carte pe care acum ne-o reciți nu echivalează cu o părere. Dimpotrivă, o simplă repetiție, cam plagiatoare, a ideilor altuia, cu pretenția falsă de a spune ceva ce nu s-a mai auzit, dar de fapt s-a tot auzit, e zgomot, recitare publică, exercițiu de impresionare, ciripeală la trecerea timpului, orice, dar nu opinie.

Dacă tot avansează inteligența artificială pe zi ce ce trece, mă aștept să ne procopsim la un moment dat (și) cu un motor de căutare în timp real al discuțiilor, care să îți identifice la secundă dacă ideea partenerului de discuție are vreun conținut original, sau e doar o redare a opiniilor altcuiva. Nici n-ar fi rău, pe de o parte pentru că salvăm timp, nu alta, dacă nu mai trebuie să ascultăm o repetiție la a treia mână a unei reflecții pe care o putem citi în original; pe de altă parte, pentru că perspectiva imposturii ar putea face pe mulți să încerce să vorbească doar atunci când au ei, personal, o contribuție de adus. Ar fi, altfel spus, mai puțin zgomot inutil.

Dar asta n-ar rezolva multe. Pentru că problema principală, de fond, care aduce inflația de zgomot, răcneli și discursuri lacrimogene în lume pare de fapt una mai mare și mai apropiată firii umane: a îți da cu părerea a devenit o formă de adulație de sine. Vorbești pentru că vrei să te auzi, tu pe tine, și auzindu-te, ideal înconjurat de un public cât de mic, dar susținător, să te convingi cât de relevant ești. Vorbirea este deci un exercițiu de construire a propriului podium, un selfie mai elevat în așteptare de like-uri. De aici lupta e complet pierdută, pentru că asta implică că discursul nu mai este condiționat de competență, relevanță, ascultare efectivă a altuia, ci e o formă de competiție pentru ego: cu cât apari mai des, spui mai multe, despre mai multe, fără să conteze câte prostii debitezi, cu atât ești mai important, mai validat social, așadar mai viu.

Astfel s-a ajuns la situațiile ireale, dar meritoriu ridicole, în care indivizi fără nicio pregătire în domeniul psihologiei sau neuroștiințelor vorbesc cu încredere despre cum trebuie să îți organizezi viața (categoria “legea atracției”, pozitivitate toxică ș.a.m.d.), oameni care nu au fost la un singur curs la Facultatea de Medicină în viața lor critică la televizor rețete și protocoale medicale, respectiv procesomani patentați se rățoiesc agresiv, minute în șir, la judecător, fără să aibă instrumentarul minim de a înțelege măcăr un singur text de lege din cele care sunt în discuție.

Noțiunea de “influencer”, un fel de formă de realizare individuală supremă a prezentului, presupune doar actul de a influența, fără vreo altă cerință sau circumstanțiere: nu contează deci cu ce influențezi, dacă o faci în bine sau în rău, dacă ceea ce spui are acoperire în realitate, bază științifică solidă, temei factual. Ca să rămâi relevant, deci, conținutul a devenit cam …irelevant: trebuie să vorbești mereu, fără teamă și fără oprire, să furnizezi ceva nou, să ataci domenii noi, fără jena că nu le stăpânești.

Pentru că mecanismul iubirii de sine este o mășinărie care funcționează în loop-uri infinite, stocul de teme ce pot fi abordate se epuizează de obicei rapid. Așa apar fixațiile, ancorarea nesfârșită în același subiect, repetat la infinit, în care autorul și-a dobândit deja iluzia competenței prin simplul număr de ocazii în care a vorbit, fără vreo pregătire, despre el. De aici decurge nevoia obsedantă de a transloca orice conversație înspre un anume subiect, cel pe care îl vrei tu abordat că să îți poți expune, din nou și din nou și din nou, aceleași gânduri, pe care le-ai hotărât deja ca fiind atât de importante încât toată lumea trebuie să le audă.

Sună cumva ca un paradox: o gălăgie asurzitoare, un tumult de urlete zilnice, însă fiecare trage efectiv de tine să îți spună, pe diverse tonuri, o singură poezie. Poate că ar merita ca, la a 100-a ocazie în care omul a spus același lucru, să îi fie decernată o carte de vizită pe care să fie trecută respectiva idee fixă: am înțeles, am citit pe cartea de vizită, nu e nevoie de a 101-a expunere nesolicitată.

În realitate, este o luptă falsă pentru nemurire. Atunci când vorbitorul poartă cu el credința importanței părerismelor pe care le scoate pe gură despre diverse teme, el se află deja într-o capcană fără ieșire. Lumea va merge mai departe și fără a mia replicare a unei idei deja rostite, fără a mia sentință despre cum ar trebui să trăim, da, se poate și altfel decât cum crezi, nu, nu se va face la finele vieții un grup statuar pentru diversele remestecări spuse cu încredere de-a lungul vieții.

Vocabularul limbii noastre are niște fraze care par în pericol să dispară prin desuetitudine. Totuși, e încă posibil să spui “nu știu destule despre subiect”, “nu am competență în domeniu”, “nu cunosc toate punctele de vedere ca să îmi pot forma o părere”. În fața cuiva care îți toarnă în cap vreo perspectivă subiectivă, de obicei ideologică, citită pe undeva, nu e (încă) o crimă să spui: “nu mă interesează subiectul”. Față în față cu opoziția violentă a celui care îți cere socoteală pentru că nu te interesează agenda pe care el și-a fixat întreaga viață, este încă posibil să dai din umeri și să îți vezi de viața ta. Nu ai pierdut nimic dacă refuzi o dezbatere asupra unui subiect care nu te preocupă, nu ai pierdut nimic dacă observi lipsa de competență și te ferești să intri în discuție cu ea, nu ai pierdut nimic dacă selectezi la sânge ce să asculți în avalanșa de pălăvrageală a lumii.

Până la urmă, e un act minim de sănătate mentală să poți elimina fără milă tot ceea ce te poluează fonic. La fiecare încercare de a face asta în baza unor rigori minime  – competență, pregătire în domeniu, gândire critică, bază științifică –, vei auzi imediat în replică un urlet pantagruelic, organizat pe atâtea voci că te-ar putea înfricoșa: “e dreptul meu, am dreptul la opinieeeeeeeeee”. Îl ai, sigur că îl ai, dar ce binefacere, ce mare binefacere ar fi dacă ai mai și tăcea.