Pe vremuri de demult, odată ca niciodată, trăia peste mări și țări un împărat care era pasionat de un lucru pe care grecii îl numeau pe atunci „arta retoricii”. Se zicea despre împărat că studiase în tinerețe la școlile din Atena și rămăsese cu nostalgia discursurilor pe care le văzuse acolo, așa încât încerca acum, la bătrânețe, să își reînvie cumva amintirile. În cele din urmă, plictisit peste măsură de daraverile de zi cu zi, împărătul unelti un plan: își chemă solii de încredere și le ceru să dea sfoară în țară că acela care se va înfățișa în fața lui și îl va convinge, în orice mod, că a ținut un discurs perfect va primi jumătate de împărăție; însă acela care îi va apărea în față și nu îl va convinge va fi aruncat din țară.
Vestea se împrăștie repede și în ziua sorocită pentru prinsoare palatul imperial era neîncăpător; de fapt, se strânsese atâta puhoi de lume că nu doar curtea, ci și pădurea din preajmă era înțesată de oameni. Împărătul ședea plictisit pe tron, ca de obicei, aproape adormit, cu gardienii în preajmă, gata să îi execute prima poruncă. Dintr-o dată rosti: “Cine cutează să apară în fața mea?”
Primul păși un tânăr atent îmbrăcat, elegant, cu ochelari și aer de om studios. “Împărăția ta, eu sigur am ținut discursul perfect. Am făcut dicția cu profesor, am făcut 8 cursuri de retorică, am respectat mereu Cele-5-Reguli-De-Aur-Ale-Discursului-De-Succes, am respectat formula magică Enunță-ideea-Dezvoltă-ideea-Exemplifică-Concluzionează, am învățat 4 tipuri diferite de intonații, am folosit în introducere …”
“Taci!”, urlă împărătul, “n-ai înțeles nimic. Luați-l și aruncați-l cât mai departe de hotar, că m-a plictisit mai mult decât credeam posibil”.
Al doilea păși un domn mai în vârstă, sigur pe el și cu un zâmbet larg. “Să ne trăiești, împărate!”, zise el, “cu drag accept să primesc jumătate de împărăție. Eu am ținut discursul perfect, și nu o dată, ba chiar mi-e ușor să ți-o dovedesc. Chiar deunăzi, pe drum încoace, am vorbit în piața orașului cel mai apropiat despre pericolul pe care îl reprezintă străinii din Împărăția de Miazăzi și obiceiurile lor. Poți întreba pe oricine, tot orașul m-a aplaudat în picioare, ba chiar m-au purtat pe brațe, iar un tânăr de-al locului mi-a spus că fulgerător i-am deschis ochii să vadă pericolele nevăzute din afară.”
“Taci!”, se răsti împărătul, “luați-l și azvârliți-l chiar la Miazăzi. E ușor, cel mai ușor să speculezi frici, dar asta nu te face mai mult decât un șarlatan.”
Al treilea se ridică un bătrân din Sfatul Înțelepților. “Împărăția ta, tu știi deja că eu merit premiul acesta. Când le vorbesc țărănilor despre scăderea birurilor, sate întregi mă aprobă, sute și sute de oameni sunt cu mine. Când le vorbesc pădurarilor despre împroprietărirea peste pădurile pe care le păzesc, cred că aș putea strânge chiar o armată. Nimeni nu se bucură de atâta apreciere ca mine.”
“Afară, Narcis bătrân ce ești!”, spuse dezgustat împăratul, “te-ai învățat să vorbești doar cu oameni care sunt deja de acord cu ce le spui. Nu îți apreciază nimeni de fapt retorica, faci exerciții de grandoare spunând ceea ce deja știi că ei agreează.”
Și ziua continuă așa, spre oroarea supușilor, fură aruncați sub escortă armată comediantul care se lăuda că făcea lumea să râdă din orice, eruditul care își citea toate discursurile de pe o foaie dinainte pregătită, generalul de armată în fața căruia nu crâcnise nicio audiență, expertul care vruse să arate că a scris 10 cărți despre discursul ideal și câți și mai câți pe care desigur că i-am uitat.
Iar când seara venise deja și împăratul dădea să picotească, se ridică încet un băiat care părea că vine de departe, căci avea un port vizibil prăfuit de pe drum, și se duse liniștit în față. Nu știa nimeni cine e, dar pasul său nu șovăia și unii se jură chiar că i-au văzut în ochi o licărire puternică, ca flăcara unui foc proaspăt aprins, dar dacă era ca un foc, atunci trebuie că era din lemn de carpen, nu de altceva, atât era de strălucitor, sau cel puțin așa asigura un codrean ce îi stătuse alături.
“Măria Ta, așa s-a întâmplat. Când am pornit pe drum încoace, mi-am dat seama că nu am bani să ajung până la palat. Am oprit la o casă de oameni care, ce-i drept, păreau și ei sărmani și le-am cerut niște galbeni. Ei s-au mirat că vreau să vin aici, s-au mirat și mai tare că le cer bani. Și când m-au întrebat de ce mi-ar da ei economiile lor, și m-am pus să le explic de ce vreau să ajung să vorbesc aici, și cât îmi doresc asta și ce vreau să îți spun, chiar la final am observat un lucru: pe nesimțite, scaunele pe care stăteau se mișcaseră așa, cât 2 picioare, în față.”
Dar împăratul ridicase deja sceptrul. “A ta să fie împărăția, copile!” Atunci se stârni larma între supuși: unii urlau că e o minciună, că băiatul nu oprise la nicio casă pe drum să ceară galbeni, alții că e o minciună, a primit galbenii, dar nici vorbă că pentru ce a spus, ci pentru că li se făcuse milă sărmanelor gazde de el, alții că nu e minciună, dar cum să primească așa un sărăcan jumătate de împărăție, alții finalmente că știau și ei să zică așa ceva, dar n-au fost ascultați, după care începură să se împingă și să se certe și să urle și să se bată. Și, zice povestea, și trebuie să credem, că de n-ar fi nu s-ar povesti, nimeni n-a observat, în toată agitația aceea, că scaunul împărătului se mișcase deja, așa, cât 2 picioare, în față.