Narcisismul nu va învinge lumea

De fapt a fost mult mai ușor decât în povestea lui Ovidiu. Acolo, la carte, zeița răzbunării, Nemesis, acceptă cererea nimfei Echo și Narcis ajunge la un izvor neatins, curat ca lacrima, ascuns de păstori, animale și păsări. Aici se oprește el ca să își astâmpere setea, aici se uită în reflexia apei și se îndrăgostește de propria persoană, acum se estompează totul în jur – ca în tabloul lui Caravaggio –  e doar Narcis fixat înspre oglinda lui, paralizat în dragostea pentru sine, incapabil să mai facă altceva decât să se admire, până la sfârșitul lui tragic.

În contemporan n-a mai fost realmente nevoie de niciun efort. A fost destul să li se pună în mână oamenilor o oglindă permanentă: ecranul telefonului mobil. Hoarde peste hoarde de indivizi, bărbați și femei, se plimbă zilnic cu această cutiuță-a-admirării-de-sine fix în față, filmându-se și pozându-se necontenit, la infinit, fără niciun fel de varietate. În încercarea de a justifica cumva a mia poză a vanității narcisiace, eroul/eroina încearcă să strecoare câte un text care de cele mai multe ori oferă accente ridicole. Se perindă, succesiv și rapid, slogane inspiraționale de duzină (“m-au aruncat la pământ și m-am ridicat” etc. etc.) însoțite de o poză de prin Mykonos/Dubai/ce o mai fi la modă, care nu arată deloc că ai fi fost la pământ, citate literare luate de prin vreo enciclopedie de pe net de către persoane care nu au citit 3 pagini din cartea respectivă (așa a ajuns, spre pildă, Garcia Marquez invocat în selfie-uri la plajă), încercări de auto-ironii care nu reușesc să ascundă admirația de sine (“fac și eu o poză superficială haha”) sau, preferatele mele, tentativele de a sugera o preocupare profesională profundă însoțite invariabil de o poză cu propria persoană, complet irelevantă pentru respectiva preocupare (aștept momentul unui “în timpul unei operații pe creier” însoțite de o poză cu chirurgul înțolit ca un nuntaș și zâmbind șăgălnic la propriul telefon). Evident, niciuna dintre aceste ipostaze nu este în sine problematică (deși e de multe ori caraghioasă), însă multiplicate pantagruelic, zi de zi, mereu în același tipar, ele dau o imagine pe care Ovidiu a prezis-o la literă: a omului bolnav de supărare că nu se poate îmbrățișa permanent pe el însuși.

Mai nou, pentru cititorii mai neavizați, sunt la modă scurtele videouri cu propria persoană, filmate obsesiv, unul după altul, în care vorbitorul nu știe exact ce să mai spună, dar vrea neapărat să se vadă el pe el. Evident, când te filmezi zilnic de 10-20 ori apare penuria de idei, dar asta nu trebuie să oprească procesul: în timpul debitării unor platitudini stingheritoare de tipul „Habar N-am mergea prin ploaie/Și-a sărit peste o oaie” ori a unor aberații de Radio Erevan regurgitate din cărțile de “dezvoltare personală” – “știați că puteți atrage bogăția în viață dacă vă gândiți la asta?”, autorul își admiră constant chipul, mai o aranjare de păr, mai o încordare de mușchi, mai o țuguiere de buze.

Întrucât algoritimii care au pus oglinda în mână omului contemporan au calculat impecabil, actul de admirație a fost încurajat de cealaltă mare adicție a sa: nevoia de validare socială. Apreciat o dată, de două ori, de o mie de ori pentru propria imagine, Narcisul contemporan nici nu se mai gândește să iasă de aici – sentimentul de confort pe care i-l dă oricând, la un click distanță, (falsa) apreciere a semenilor e greu de egalat de realitate. Aici stă de fapt temelia societății like&follow, în exploatarea gratificantă a ego-ului: nu e nevoie de nimic altceva pentru a fi apreciat, hai, mai fă-ți o poză, încă una. Dar deși ego-ul crește ca o chiflă la McDonalds, persoana nu crește cu nimic, și de aici și aceeași tristețe a poveștii lui Narcis, timpul zboară încetul cu încetul în timp ce el nu își poate desprinde ochii din încleștarea amorului față de imaginea sa.

Mi se pare o greșeală a crede că un astfel de fenomen narcisiac mai privește doar un segment ușor de localizat al populației, dimpotrivă, el este peste tot. Aici intră în scenă milioanele de urmăritori care receptează mimetic gloria de masă a căpeteniei de trib: dacă nevoia de statut îți poate fi satisfăcută fără să ai vreodată vreun conținut, ținta este preluată și devine colectivă. Numărul celor care se zgâiesc continuu în reflexia lor din telefon crește exponențial, selfie peste selfie, scălâmbâială peste scălâmbâială, operație estetică peste operație estică, așa cum a făcut guru-ul (a se citi influencerul) și, iată, e atât de apreciat.

Preocuparea multor tineri avocați cu care am avut ocazia să lucrez era insistentă asupra momentului (rapid) în care ar apărea ocazia să fie în prim plan, în centrul atenției, în mijlocul pledoariei unui proces mare, nicidecum asupra actului mult mai plictisitor și mai puțin vandabil al deprinsului de cunoștințe pas cu pas. Nu biblioteca, documentarea, corectatul de documente – sarcinile uzuale pentru un începător în procesul de a acumula conținut – , ci locul unde poate apărea poza, postura, imaginea atât de adorabilă pentru sine. Aceeași observație, poate chiar cu accente mai grave, pentru explicarea nonșalantă a alegerilor de carieră în baza a câte unui serial de pe Netflix, alegeri care devin mult mai greu de reparat după ce satisfacția primelor poze de imitație expiră inevitabil.

Dar admirația constantă a sinelui nu e deloc limitată la imaginea exterioară. Există atâtea persoane care cred cu tărie că au ceva important de spus despre orice. Indiferent de subiect, de domeniu, de pregătirea și poate specializarea necesară pentru a înțelege măcar tema discuției, narcisistul va emite o părere cu multă încredere. Printre introducerile favorite, “Nu sunt vreun specialist, dar …” urmată de un balast mediocru de platitudini și analogii tembele, sau “am citit cartea X pe subiect și vreau să spun că …” urmată de recitarea unui rezumat al vreunei scrieri, fără nicio atenție la puținătatea opiniei unui singur autor dintr-un ocean de păreri, la posibilitatea ca aceasta să fi fost contrazisă, demontată etc. O asemenea lipsă de modestie, un astfel de refuz de înțelegere a enormității lansării unei poziții raportat la puținul cunoașterii personale nu are altă explicație decât amorul propriu, încrederea debordantă, deși prostească, că tu, nimeni altul decât tu, ești chemat să spui ceva ce trebuie că va fi ascultat.

Sigur că fondul narcisist este rapid monetizat de aceeași industrie like&follow, care permite crearea facilă de bule de apreciere, de obicei compuse din persoane care procedează la fel. În acest mod, mecanismul se hrănește de la sine: primind numai aprecieri, cu orice ins divergent exclus rapid din bulă, este de la sine înțeles că este așteptată următoarea opinie, pe oricare subiect, despre care știm deja că va fi aplaudată până la extaz. Noua scriere vine, aprecierile vin ceas, iar autorul suspină din dragostea față de propria gândire: va scrie în continuare în neștire, mult și prost, fără să mai caute altceva decât satisfacția proiecției sale.

În politica românească, există persoane care cred în mod real că sunt salvatorii patriei, ba unii chiar se intitulează așa. Delirul a mers atât de departe aici, încât marile speranțe “reformiste” discută aproape exclusiv în termeni apocaliptici, de basm, în care este imaginată mereu o spaimă, o forță a răului care trebuie combatută eliberator de junele politician. Cumva, foarte rar îi trece prin gând eroului salvator să se dea jos de pe cal și să poarte o discuție mult mai concretă și aridă despre ce soluții propune strict în aria sa de competență. De altfel, este suficient a observa permanenta răcneală de victimizare în momentul în care reformistul întâmpină cea mai mică opoziție pentru a înțelege că e vorba de același tablou, al tânărului îndrăgostit atât de mult de el încât nu poate percepe cum restul nu i se prosternează în față. În afară, nu e nevoie să ridicăm ochii prea departe pentru a observa nenorocirile aduse de delirul cuiva care își declară dorința personală de a intra în istorie, indiferent de costul uman pentru atâția alții.

Dincolo de numeroasele suferințe personale pe care le provoacă, problemă colectivă cu narcisismul este că el nu aduce nimic. Nu există creștere, nici dezvoltare în admirația constantă de sine. Dincolo de a fi o adicție puternică, ea este o irosire. Oricât ar fi de tentant să trăiască astfel, lumea are și va avea inevitabil nevoie de conținut, de augmentare, de învățare, de substanță. Nimic nu va putea vreodată înlocui profunzimea, competența, cunoașterea adevărată, atenția față de altul  – problemele pe care realitatea le ridică necontenit și inovativ, în viața fiecăruia, nu se rezolvă, nici nu trec cu ochii ațintiți în oglindă ca într-un vid cosmic. Ceea ce trece este clipa și trece degeaba.

Industria dragostei-de-sine se va dezvolta exploziv în continuare, întrucât ea stă la baza monetizării celor mai mari afaceri ale lumii. Însă ea va avea mereu în contrapondere un avertisment prevestitor, un adevăr mic, dar inflexibil, pe care îl prevăd scris – precum odinioară Nosce te ipsum – pe frontispiciul monumentului-oracol al epocii noastre. Acesta va citi, simplu și eliberator: “Narcisismul nu va învinge lumea.”