Acum exact 1 an, chiar pe vremea asta, așteptam soluția ce urma să fie pronunțată în recursul de casație promovat de Robert împotriva hotărârii care a condamnat un avocat la 5 ani cu executare pentru exercitarea dreptului la opinie. Întâmplarea făcuse să mă nimeresc fix la ultima vizită din ziua precedentă la Jilava, a 340-a zi de detenție, venisem de acolo întors pe dos, detaliile îmi sunt încă vii (mult prea vii) în minte, însă nu e locul să le descriu. Îmi aduc aminte de o frază a lui Robert din acțiunea de daune – “Onorată instanță, nu cer să înțelegeți ce am trăit, pentru că, o spun smerit, o astfel de experiență poate fi înțeleasă doar dacă este trăită.” La drept vorbind, cum să descrii cum te-ai simțit când nu ai fost lăsat să ieși săptămâni întregi dintr-o celulă de 12 mp, pe care ai împărțit-o cu cine-știe-câți alți oameni? Cum să descrii dormitul la 35 de grade cu ciorapi în mâini și în picioare că să nu te mai muște ploșnițele? Cum să descrii violențele care aveau loc uneori chiar lângă tine? Dar mai ales, cum să descrii nedreptatea, umilința de a sta TIMP DE 1 AN într-o pușcărie fără să înțelegi pentru ce ești acolo?
Acum exact 1 an, chiar pe vremea asta, Robert a fost achitat de toate acuzațiile aduse, după 341 zile de detenție grea și alte 94 zile de lipsire de libertate pentru măsuri preventive. De la acest moment și până acum, nu am mai putut scrie despre dosar din simplul motiv că, instinctiv, nu am mai vrut să îmi aduc aminte. Ba mai mult, consumul emoțional a fost atât de mare încât nu mi-a mai venit să scriu aproape nimic pe teme de justiție – în afara dosarelor pe care le duc, orice alt eveniment absurd (printre ultimele, eliminarea abaterii disciplinare constând în nerespectarea Deciziilor CCR, diversele încercări de reintroducere a serviciilor în actul de justiție etc. etc.) s-au izbit de un fel de oboseală psihică, o nedorință de a mai ști.
Cred totuși că 23 noiembrie 2021 este o dată care merită marcată în calendarul avocaturii românești. Ea este data în care un avocat a fost scos din pușcărie, stabilindu-se definitiv că nu poți fi încarcerat pentru opinii. Așa că, în amintirea acestui moment, câteva gânduri despre ce s-a întâmplat în anul scurs de atunci:
1. Cred că noi avocații suntem în continuare lipsiți de o protecție suficientă și efectivă. Este destul să te uiți la raportarea celorlalte părți din actul de justiție față de noi. În ultimul an, am fost amenințat – în sală sau în scris – cu închisoarea de diverși onorabili justițiabili în atâtea rânduri că nu le mai țin minte, urmare desigur a “grupului infracțional” pe care l-aș forma cu diverși clienți pentru care îndrăznesc să pledez. Argumentele mele în susținerea unei teze de drept – “fals” și “înșelăciune”. Faptul că “pledez cu convingere” – circumstanță agravantă.
Totul sub privirile îngăduitoare, uneori chiar vag amuzate, ale diverselor instanțe, care nu au dispus niciodată vreo amendă judiciară, deși le-am solicitat în numeroase rânduri să o facă.
Dacă reperul magistraților români este CJUE, poate că ar fi ceva de învățat din tratamentul acordat avocaților acolo. Începând cu faptul că președintele completului te cheamă înainte în biroul său pentru a te întreba cam cât estimezi că ai nevoie pentru pledoarie (nu săriți, nu e act de corupție!) și terminând cu faptul că orice atac la adresa avocatului în sală este de netolerat, privit ca o ingerință în actul de justiție.
Altfel spus, protecția acordată avocaturii ține întâi de respectul real acordat acestei profesii. Atunci când magistratul va reacționa la o jignire adusă avocatului precum la o jignire adusă sieși, vom fi probabil mai sus ca sistem judiciar.
2. Tot mai multă lume s-a radicalizat. Se vorbește despre „cauze” în termeni fanatici, fiecare își găsește o “menire” sacrosanctă etc etc. Nicio problemă, doar că, întocmai precum la manual, radicalizarea e însoțită de 2 simptome nasoale: (i) “tunnel vision” – dorința de a vorbi mereu și mereu și mereu doar despre cauza respectivă, (ii) intoleranța la dezacord – m-am obișnuit deja sa primesc mesaje de revoltă, dispreț, ură de la diverse “cunoștinte” online cărora “nu le vine sa creadă” ca “m-am dat cu ăialalți” în cine-știe-ce-temă socială, politică etc.
În ce mă privește personal, e simplu: (i) libertatea părerilor mele e nenegociabilă, nu mi-o aliniez cu nimeni, (ii) nu văd prea mare valoare in circlejerk-urile online de aprobare.
În ce ne privește colectiv, cam nasol. Facebook et comp. au cam devenit de ceva vreme medii toxice, ale bulelor, din care foarte rar ieși cu ceva bun.
3. Am crezut si atunci, cred și acum că lupta lui Robert Roșu a fost despre ceva mult mai mare decât cauza unui singur om. Asta e lupta avocaturii din vremurile de acum, o luptă a ultimei redute, a profesiei prin definiție incomodă presiunilor unui Stat care își extinde tot mai mult influența asupra instituțiilor ce ar trebui să îl controleze. Țin minte vorbele unui profesor de etică de la Londra, Andrew Boon, care spunea despre avocați că “ sunt uneori obligați să ia decizii care se ridică împotriva ideii celorlalți despre ceea ce ar fi corect în situații obișnuite.” [1]
Prin urmare, de fiecare dată când un avocat nu e lăsat să vorbească în favoarea unui argument, unei situații, unei persoane (darămite condamnat că a vorbit!), profesia se afundă. Cine nu înțelege asta, nu cred că are ce căuta în justiție.
În egală măsură, nu văd niciun ajutor dat acestei lupte din partea celor care se declară anti-tot din start. Avocatura convinge prin argumente, nu prin simplul act al opoziției.
În încheiere, o rugăciune pentru magistrații care au scris acum 1 an următoarea frază: “Avocatul, potrivit legii, nu este absolvit de răspundere penală, dar a contura o formă de participaţie penală şi a reţine vinovăţia acestuia – care îşi exercită prerogativele profesionale în limitele legii, codului deontologic şi ale statutului, servind, prin actele întocmite, apărarea intereselor părţii – constituie o teză profund eronată, de natură a anihila rolul acestuia în procedurile prevăzute de lege.”
Aceeași rugăciune pentru colegii mei, pentru toți cei care au fost în stradă să strige pentru că n-au putut accepta nedreptatea, pentru toți cei care mai cred în valori nenegociabile.
[1] Andrew Boon, Lawyers’ Ethics and Professional Responsability, Hart Publishing, 2015, p. 3-4.
[…] * Multumim cristeadan.ro […]