E o noapte adâncă pe Valea Oltului, întuneric beznă peste tot în jur, parcă și stelele se cam ascund și noi ne strecurăm pe serpentine că să ajungem pe dimineață la proces. G. sforăie dus în dreapta și eu mă gândesc fără prea mare plăcere că la întoarcere vom avea deja 10-12 ore de condus și ne întoarcem la muncă. Ca să scap de indispoziția temporară, îl înghiontesc pe colegul de suferință – “Scoală-te, vreau să repetăm strategia”. G. mă înjură buimac, închide iar ochii, dar înțelege că nu va mai putea adormi la loc, așa că rămâne cu ochii pironiți în geam, pe unde se perindă case, stânci, păduri, Oltul, iarăși stânci. Îi spun că nu îmi vine să cred că mergem iar, că parcă ieri avusesem ultimul termen și totuși au trecut peste 3 luni, au trecut ca un gând, ca o zi, fără să știu unde s-au dus, ce am făcut cu ele. G. oftează prelung, își întoarce iar ochii spre fereastră, iar Oltul, iar case, iar stânci, iar păduri, urcăm tot mai sus în creierii munților pe când dintr-o dată se aude vocea lui baritonală de pledant, ca și cum ar citi o sentință: “Băi, ăștia ne pun ceva în timp.”
N-am defel de gând să intru aici în vreun expozeu cu privire la teoria relativității speciale și a fluctuației timpului, după cum nu îmi trece prin cap să înaintez nici măcar un milimetru de filosofie privind trecerea clipei – nu că nu mi-ar plăcea, dar nu am vreo competență în domeniu. Nu știu sincer cum trece timpul, nici pe unde trece – dacă e să respectăm termenii comparației lui Einstein cu un râu curgător, care accelerează, încetinește, mai face un ocol. Dimpotrivă, v-aș propune o sarcină mult mai umilă: să tragem o privire la ce fac cei de pe marginea râului.
Confruntată și ea cu drama uzuală a trecerii ireversibile, generația hiper-consumerismului pare că opune cel mai previzibil pariu: acumularea. De acord, fațada pariului s-a mai șlefuit un pic față de alte vremuri, căci, zice-se, acumularea nu ar mai fi acum una materială. Realizarea (destul de banală) că experiențele trăite sunt o bogăție incomparabil mai mare decât concentrarea de resurse a prins aluat și s-a umflat apoi pantagruelic, atât de mult încât a dat – cum se putea altfel? – înspre patologic. Lumea a devenit o vânătoare disperată de “experiențe”, și pe parcursul acestei căutari a schimbat reperele astfel încât să îi fie confortabil ceea ce caută.
Ca să dovedești, deci, că trăiești, că timpul nu trece degeaba, trebuie să bifezi. Nu contează ce, obiective, locuri, activități, tot ce poate fi numărat e o dovadă a calității vieții, a acumulării care te-ar face fericit. Cursa nu se oprește niciodată, pentru că mereu există un altul care a bifat mai mult sau altceva, aceste stimulente perfecte ale nevoii de a merge mai departe fără a te gândi de ce mergi, spre ce te duci, căci dacă altul are, de ce să nu ai și tu?
Da, e aproape un loc comun că experiențele trăite pot da sensul unei întregi existențe. Însă calculul lor contabil, ridicarea lor pentru trecere pe răboj pot strica rapid orice astfel de căutare de sens. Pentru o lume obișnuită cu glorificarea consumului, tipul acesta de calcul a prins teren într-un ritm dramatic, devenind aproape o obsesie. Nu există o definiție mai bună pentru fenomen decât conceptul corporatisto-existențial de bucket list, anume o colecție de locuri de văzut/activități de făcut până la finalul vieții – focusul este deci întotdeauna pe exteriorul cuantificabil, pe ceea ce se poate bifa fără mari transformări, niciodată pe lucruri de înțeles, valori de apropriat, deci pe transformări ale interiorului.
Rezultatele nu întârzie să apară: segmente bune de generații irascibile, mereu pe picior de plecare, nemulțumite de ceea ce e în prezent, dar incapabile să suporte obstacolele necesare pentru a îl schimba, sperând necontenit că următoarea plecare subită (din loc, de la slujbă, din relație, de la o școală la alta) va rezolva dintr-o dată totul, gata oricând să dea swipe left realității pentru un viitor imaginar care le-ar asigura o satisfacție imediată.
O zăhăială continuă, nevrotică după cele mai diverse activități, niciuna urmărită de fapt constant și cu pasiune, ci doar de legat ca o mărgea la sarabanda superficială de suvenire-neapărat-instagramabile. Corporatiști care azi vor să urce Everestul, mâine să schieze până la Polul Nord, poimâine să sară cu parașuta de pe un vulcan, toate îmbrățișate de dragul imaginii în sine, toate abandonate imediat ce procesul se anunță dificil în favoarea următoarei himere aflate la orizont.
Călătoritul (în sine, o activitate extrem de lăudabilă) s-a transformat într-o declarație de statut. Este imposibil să mergi undeva de dragul locului respectiv, fără să publici imediat faptul că te afli acolo pe toate rețelele de socializare posibile. Este nu doar imposibil, ci și alarmant ab initio să nu mergi undeva dacă ai timp liber – dacă stai în același loc, societatea nu poate înțelege că ai putea profita cumva, pe când următorul city break de 2 zile e totuși un obiectiv palpabil, se numără pe răboj. Întrebarea corectă a vremii e “Unde mergi în concediu/vacanță?”, pentru că dacă nu mergi undeva, nu faci nimic aparent, deci nu se pune.
E totuși un pariu subțire. În primul rând, pentru că este prea apropiat de zona de confort a lumii actuale. Societatea consumului de masă înseamnă, până la urmă, achiziția de bunuri și servicii în cantități mereu în creștere. Or, după cum ți-o spune orice slogan turistic la modă, nimic nu e mai ușor decât să achiziționezi acum a n-a himeră de “experiență” – stând la plajă în al n-lea complex turistic, între alte mii de persoane care fac același lucru, iată, ai învins timpul (directorul de hotel îți poate înmâna, contra cost, și o diplomă în acest sens). Cu cât sportul extrem pe care l-ai ales ți se pare mai ciudat și greu de realizat, cu atât realizarea pare mai mare: până la urma experiența e cu totul neobișnuită, o provocare, deci înseamnă că trăiești ceva “nou”. Dar de la un punct “nou”-ul devine o păcăleală, pentru că el respectă de fapt un șablon deja vechi: atenția spre exterior în locul confruntării – cu totul inconfortabile – a unei zbateri, care-o fi, din interior.
În al doilea rând, pentru că este superficial. Alergătura compulsivă după tot felul de ținte externe, oricare ar fi ele, mi se pare o definiție pentru o viață chinuită, nu fericită. Oricât de greu ar fi definit ce înseamnă până la urmă o viață reușită, aș avea din start mai multă încredere în cei care dovedesc exercițiu și în refuz: refuzul de a face lucruri pentru că le fac alții, refuzul de a face lucruri pentru că sunt apreciate de alții, refuzul de a demonstra ceva în afară.
În al treilea rând, pentru că nu este deloc nou. A înlocui banul cu experiențe care pot fi cumpărate de ban nu înseamnă prea mult, iar din punctul acesta de vedere nici măcar nu aș spune că se vede vreo mare evoluție a gândirii. Nu am ajuns deci prea departe.
Păi și atunci ce e de făcut? Suntem tot în munți, bat zorii de ziuă, am oprit la o benzinărie pentru cafele. Stau rezemat de o îngrăditură și mă uit la Olt cum curge imperturbabil, vorba lui Einstein – cu mici ocoluri, fără să dea semne că e prea intrigat de dilemele noastre, de trecerea timpului, de proces, de strategia repetată pe mașină. Îmi aduc aminte cum trăgeam cu urechea la sfatul dat de un profesor mare de la dezbateri de pe vremuri, care le zicea alor lui, înaintea celor mai copleșitoare meciuri: “băi, indiferent de adversar, indiferent cu ce vine, să fiți siguri că v-ați gândit dinainte la asta.”