O sărăcie

Pentru A., care știe că lupta e inegală

Când a fost ultima oară când ați auzit un subiect cu adevărat nou? Nu, nu mă refer la o dezvoltare a unei teme existente, nici la o boare de semi-părere asupra unui subiect arhicunoscut, nici la o întorsătură de frază care v-a plăcut în chestiunea (care o fi) a zilei. Cunoașteți sentimentul de a deschide dintr-o dată un geam într-o cameră de mult timp închisă și de a respira prima rafală de aer proaspăt? Când ați simțit ultima oară senzația asta într-o discuție?

Scrap that, când ați auzit ultima oară o perspectivă cu totul nouă? Să admitem, a avea o perspectivă este totuși mai greu decât a scoate la iveală, din când în când, câte o remarcă, gând sau dubiu. Îmi place definiția geometrică a perspectivei, care zice așa: “reprezentare tridimensională prin desen a unui corp din spațiu pe o suprafață plană”. Ei, când v-a lovit pentru ultima oară o perspectivă tridimensională asupra unei teme, idei, subiect, care să fie cu totul altfel decât ce ați auzit deja?

Se vorbește de atâta timp și atât de mult de libertate, de moduri în care ni se fură libertatea, de restricții, de mâini invizibile și insidioase. Dar libertatea presupune drept condiție-premisă existența unui spațiu în care ea să se manifeste – și pare că nimeni nu e preocupat că acest spațiu se diminuează mai vertiginos decât stratul de ozon. Fie, nu ne împiedică nimeni să ne mișcăm fizic stânga – dreapta, până la piață și înapoi, până la birou și înapoi, de la televizorul din sufragerie la laptopul din bibliotecă; însă adevăratul univers, cel nevăzut, spațiul ideilor noastre, pare tot mai mic, fixat de câteva subiecte eterne și știute pe de-a mestecatelea.

Da, sigur, între ele își fac locul marile tragedii internaționale, sau poate creșterea prețurilor, pandemia, crizele de resurse – lucruri care merită a fi cunoscute. Altor permanențe nu le recunosc defel nici măcar această utilitate: în ciuda bombardamentului zilnic, nu se califică la <<esențiale>> nici „ultima” criză guvernamentală (mereu alta), nici care tânăr-politician-procuror-binefăcător mai salvează patria (musai și dacă patria nu e de acord, subiectul trebuie să rămână zilnic pe tapet până patria înțelege), nici ce “dezvăluire-șoc” o mai fi la ordinea zilei.

Distincția de mai sus e evident subiectivă, la lista de subiecte mai puteți adăuga sau scoate,  dar, dincolo de detaliile concrete, două realități matematice se profilează fără putere de tăgadă. Prima, că subiectele acestea sunt repetitive: le auzim constant, le recităm constant, le despicăm în patru, în opt, în șaizecișipatru, le luăm iar și iar de la capăt cu alt prieten, coleg, cunoștință, rudă, dușman. A doua, mai tristă, că ele sunt cu adevărat puține.

Lumea în care ne învărtim este împărțită prin măsurare în diverse feluri. De departe cel mai adesea, linearul ales e cel mai simplu, material: bogații se despart tot mai mult de sărăci, visul e să ajungi să ai acces la proprietăți, bunuri, să acumulezi, spre asta aleargă înnebunită (aproape) o omenire întreagă. Mai profund, se discută de inteligență, înțelepciune: cei mai dăruiți, se zice, înțeleg mai multe decât cei mai slabi cu duhul. E până la urmă tot o evaluare cantitativă, chiar dacă cu o metrică invizibilă și mai greu partajabilă. Însă prea rar se discută de pericolul ca lumea asta să devină, ea însăși, ca spațiu, mai puțină.

Discuția nu e nici filosofică, nici lipsită de implicații practice. Ba dimpotrivă: paralizia de subiecte își are efecte dintre cele mai vizibile asupra vieții de zi cu zi. Tot mai mulți economiști și antreprenori de pe mapamond acuză faptul că dintre noi ar dispărea încet-încet inovația. Însemnătatea e cât se poate de cuantificabilă pentru nivelul de trai: inovația, descoperirea unor modalități mai bune de a folosi forța de muncă și resursele reprezintă un motor esențial al creșterii economice. Dacă lumea nu mai descoperă, zice teoria economică, ea stagnează.  Știu că suntem mândri de noi la fiecare nou app instalat pe iphone și de fiecare dată când folosim cuvântul “blockchain”, dar aceiași economiști ne sugerează să ne uităm la criteriile care contează: speranța de viață nu prea se mai mărește, viteza de transport nici atât, productivitatea în muncă e abia la linia de plutire.

Veți spune: “Domnule, dar tu nu ești economist, ce te bagi?!” Așa e. Îmi reiterez în schimb provocarea de a ne uita la zone mai apropiate de noi. Aici îi găsim foarte repede pe tot mai numeroșii oameni-ai-unei-singure-idei. Îi cunoașteți desigur – sunt cei care caută să potrivească orice discuție la singurul subiect – fixație care îi preocupă, indiferent de context, audiență, spațiu. Fixația poate diferi, deși de obicei capitolele sunt cam stabile: probleme personale în care poți fi identificat ca ajutor, laude personale, bani, înfățișare exterioară, covid-necovid, frustrări etc. Este sectantul de tip nou, gata oricând să te tragă în tema lui și să te covârșească cu argumente asupra unui subiect care nu te interesează, iar dacă te-ar fi interesat vreodată l-ai mai auzit deja de atâtea ori încât îl poți recita aidoma ultimului prototip de robot.

În corporații, prima întrebare a angajatului preocupat să își îndeplinească o sarcină primită este “ai un model?” Ce e important e, deci, tiparul, bun, rău, a făcut altul deja, deci nu mai trebuie gândit prea mult. E aici mai mult decât o întâmplare  – stratificarea obsesivă și artificială a angajaților a încurajat o fugă de responsabilitate sistemică. Primul reflex al corporatistului în fața oricărei probleme apărute nu mai este “Cum o rezolv?”, ci “Cum o pot pasa?”, iar când obiectivul fundamental este neasumarea, calea bătătorită de altul este colacul de salvare perfect. Sigur că peste ani se va descoperi că un astfel de model de organizare a fost falimentar, întrucât a îndepărtat gândirea în favoarea execuției oarbe,  dar asta nu e problema de acum a antreprenorului de succes, mulțumit că a mai inventat și titulatura de “coordonator ecologic adjunct vice-prim” pentru al doilea angajat care se ocupă cu aruncarea hârtiilor la gunoi.

Ca avocat, sunt mereu atent la structura pledoariilor auzite în sala de judecată: cu foarte puține (și notabile) excepții, observ vorbitori care folosesc mereu aceeași construcție a discursului, fără vreo intenție de a schimba vreodată, de a scoate în față altceva, într-un alt mod, de a ieși din ce e previzibil. Dar structura unui discurs e locul în care se poartă marea bătălie pentru atenția auditoriului – dacă cel căruia i te adresezi înțelege că în fața sa se află un edificiu atent pus la punct, a cărui arhitectură spune ea însăși ceva despre mesajul esențial al vorbitorului, va fi mai interesat să asculte mai departe.

Lăsați astea, uitați-vă la vocabularul discuțiilor cotidiene. Nu observați că, deși convorbirile pot fi lungi, ele folosesc tot mai puține cuvinte? Una dintre marile mele uimiri de pe vremea de demult când am început să fac dezbateri a fost să îmi dau seama că marii vorbitori ai universităților anglo-saxone ridicau la rang extrem de înalt ceea ce se cheamă word economy: a spune în puține cuvinte lucruri complicate. Fenomenul care prinde acum cheag este invers: a spune în multe cuvinte repetitive lucruri banale. Paraziții verbali odioși precum “gen” folosit pentru a ilustra prin analogie o situație sau noțiune (au și americanii echivalentul “like”) au apărut tocmai din inabilitatea/lenea vorbitorului de a îi identifica trăsăturile proprii și a le descrie. E mai simplu să zici, spre exemplu, “era… gen artificii, frate” decât să lămurești că te referi, să zicem, la un comportament exploziv, susceptibil să se manifeste violent.

Dar poate cel mai simplu test este să ne uităm la cine ne uităm. Modelele societății noastre nu sunt deprimante doar prin statură morală sau valori, ci și prin inexistența mesajului. Nu prin caracterul său nociv sau fals, ci prin absența lui totală. Este falimentul integral al tentativei de a transfera accentul de pe aparențe înspre intelect: oameni cu bani chemați să postuleze despre viață pentru că au bani, domnișori și domnițe chemați să postuleze despre viață pentru că se pozează obsesiv în oglindă, interlopi chemați să postuleze despre viață pentru că au încălcat legea, toți într-un amestec de hlizeală, interjecții și clișee tâmpe de prin cărțile de pe raftul cu inspiraționale de rebus. Până la urmă, statura unei comunități este dată de statura interesului său, de locurile în care se uită pentru a se provoca – dacă acceptăm că e așa, acceptăm și că trebuie să oftăm prelung.

Ajungând la acest punct, desigur că m-ați putea întreba: “Și până la urmă care e problema cu toate astea?” Aceasta este o întrebare cu multe răspunsuri, atât de multe încât ar putea fi lăsată deschisă. Mă mărginesc să încerc două posibile dezlegări, din capete diferite ale spectrului.

Răspunsul cel mai facil, vorba unui personaj din Filantropica, e că “viața e complicată și are multe aspecte”. Prin urmare, atunci când noi refuzăm să îi căutăm noutățile-revelațiile (ca să nu scriu “revoluțiile”) și insistăm să o reducem la un firicel firav și previzibil, ea devine plictisitoare. Or, plictisul, dacă ajunge o stare cronicizată, nu prezice lucruri prea bune pentru satisfacția în viață.

Răspunsul mai complicat apare când ai reușit. Ai urcat, deci, scara socială, ești realizat, în profesie, în afaceri, în viața personală, în ce-o fi ce ți-ai dorit. Te afli la petrecerea propriului tău succes și ridici cupa de vin pentru a te sărbători printr-un toast. Ei, poate că în clipa aceea scurtă în care paharul merge de la mână până la gură, o clipă de relaxare în care gândul ți-e liber, ai ocazia de a inspira adânc aerul din jur. Dar uite că aerul nu e proaspăt, pe geam nu vine nicio rafală. Și atunci, într-o străfulgerare scurtă, înțelegi că există un nume pentru reușita într-un univers tot mai mic, care se strânge în tine, ale cărui limite sunt tot mai ușor de atins cu mâna. E o altă formă de sărăcie.