Discuția publică despre finanțarea statală a bisericii ortodoxe, cu argumentele pro și contra, este una importantă și valoroasă. Cel puțin la fel de interesant este momentul apariției ei – ani și ani de-a rândul, cu biserica cea mai de încredere entitate de pe scena publică, pare că nimeni nu și-a pus dileme privitoare la sponsorizarea ei de la bugetul de stat. Aceasta până deunăzi, când chestiunea a explodat cu o intensitate pe care rar am văzut-o în subiectele pe care societatea civilă le-a pus pe masa guvernanților. Și cu această ocazie, depășind sfera inițială a dezbaterii, un interogatoriu serios la adresa activității post-1989 a bisericii ortodoxe a ieșit la iveală, laolaltă cu o viziune negativă serios coagulată la adresa unei largi părți a preoțimii românești.
Nici n-a mai contat că suma vehiculată inițial ca alocată cultelor era, de fapt, de 10 ori mai mică – contextul a permis vocalizarea unor obiecții ce par acumulate de mult timp față de mersul bisericii ortodoxe. Or, în dezbaterile publice majore contextul merită întotdeauna așezat și analizat – aceasta este tema pe care şi-o propun rândurile de mai jos.
Un protest public de (oricâtă) amploare îndreptat direct împotriva bisericii ortodoxe a părut multă vreme de neimaginat, într-o țară în care 85% din populație se declară ortodoxă, iar sondajele aproape că au drept punct de referință simpatia românilor față de instituțiile religioase. Într-un interval de 22 de ani de la Revoluție, recunosc că nu am văzut niciun reflector mediatic îndreptat amplu asupra modului în care această biserică și-a derulat activitatea. Faptul că a contra-argumenta biserica în România e un subiect rămas mult timp tabu e dovedit chiar de unele dintre primele contra-reacții ale susținătorilor acesteia la propunerea de sistare a finanţării de stat – acuzații caraghioase de “anti-naționalism”, de “conspirații ateiste”, o agresivitate care trădează absența obișnuinței de a îți argumenta acțiunile. Biserica ortodoxă română nu a avut până acum nevoia de a da explicații nimănui, căci nimeni nu și-a permis să îi ceară așa ceva.
Ce s-a schimbat?
Dintru început spun că mi se pare greu de acceptat argumentul conform căruia conștiința publică a românilor a devenit dintr-o dată atât de accentuată, încât a început să genereze singură un scrutin atent asupra posibilelor nereguli din societate. Sunt atâtea exemple de abuzuri grave care trec necenzurate și nediscutate prin fața societății românești, încât aş exclude o asemenea ipoteză ab initio.
Ceva a zgândărit suficient de mult şi suficient de temeinic opinia publică încât să se ajungă la o astfel de reacție de ostilitate împotriva bisericii ortodoxe. Și acel ceva este chiar activitatea din ultimii ani a acestei biserici.
Îmbătată de capitalul de încredere pe care i l-a oferit generos și necondiționat poporul român, biserica ortodoxă s-a hotărât să îl comercializeze. Marile realizări ale Patriarhului României au devenit de ceva vreme bună cele legate de afacerile comerciale în care a intrat biserica. Aceasta și-a creat nici mai mult nici mai puțin decât un trust de presă (ziar, radio, televiziune), o agenție de turism “specializată în pelerinaje” (numită, comercial și anglofon, “Basilica Travel”), un salon de servicii funerare, ba chiar și o spălătorie eco. Dacă ridicolul asocierii acestor activități cu biserica nu e încă suficient, anul trecut Patriarhia a decis să lanseze o “candelă oficială” pentru sărbătorile pascale – pare-se că prelații nu mai plac sărbătorirea Învierii cu orice fel de lumânare, ci doar cu cele alese de ei.
Iar afacerile au mers bine pentru biserică. Patriarhul Daniel este laudativ numit “managerul în sutană”; un cotidian chiar remarca că numele său ar trebui menționat în topul Forbes al celor mai bun afaceriști. Mai mult, anul trecut, BOR a avut un profit de peste 7 milioane de euro, anunțat prompt ca un motiv de maximă mândrie în presă.
“Ce e în neregulă aici?”, s-a întrebat mereu naiv BOR, “banii nu merg în buzunarele cuiva, ci sunt reinvestiți în restaurare și activități caritabile”.
Nereguli sunt, și încă semnificativ vătămătoare pentru percepția publicului asupra bisericii.
În primul (și cel mai grav) rând, comportându-se astfel, biserica l-a scos pe Dumnezeu pe tarabe. La fiecare oră din zi și din noapte, la posturile radio și tv “religioase”, Dumnezeu este invocat în fața românilor în diverse discuții, de multe ori mediocre și banale. Ceea ce ar trebuie să fie un tratament personal al sufletului se face acum în văzul întregului popor, cu 4 camere în față, dacă se poate, în prime time.
Chiar și televiziunea națională se lăuda la un moment dat cu inițierea unei emisiuni nocturne în care un preot prelua în direct apeluri de la telespectatori cu probleme, pentru a le oferi o soluție în acord cu Biblia și cu câteva puncte de rating. Scena mi se pare profund depărtată de orice coordonată a ortodoxiei: o spovedanie fast food, la minut, “hai să mai luăm și un alt ascultător”. Aș fi crezut că ortodoxia veritabilă presupune trăiri interioare asumate în mod discret, călătorii spirituale (ba chiar și împiedicări spirituale!) desfășurate în privat, nu sub ochii doamnei Geta din Berceni care nu are ce altceva să urmărească la TV.
Nu întâmplător, când vorbește de discuția dintre un credincios și un preot asupra problemelor primului, ortodoxia folosește noțiunea de “taină” – un spațiu retras, protejat de public, în bună măsura secret. Flecăreala entuziastă şi fugitivă a specialistului teolog cu un telespectator apăsat nu e taină, ci cancan, spectacol pentru ochii lumii, exhibare publică a unor chestiuni intime.
O astfel de religiozitate superficială și tablodizată nu este însă doar greșită, ea este și agasantă. Din dorința de a acapara arii de profit, BOR apare peste tot în viața credinciosului și a necredinciosului. Amândoi se simt, pe drept cuvânt, asaltați.
Primul, pentru că atunci când îngenunchează spre a se ruga în liniște într-un colț de biserică se lovește cu capul de o cameră TV. Dar și pentru că ridicolul unor acțiuni girate de BOR îi expun și rănesc credința. Dacă biserica anunță triumfător că a scos o anume marcă de vin ce trebuie neapărat folosită la împărtășanie, batjocura publică care urmează rănește și legătură personală a credinciosului cu respectivul moment.
Al doilea, pentru că, văzând apetența BOR pentru afaceri în mediul privat, implicarea totală a preoțimii în comerț, profitul de 7 milioane de euro pe an, nu înțelege finalitatea taxelor pe care le plătește către stat pentru a fi redirecționate către această instituție. Pledoaria pentru finanțarea publică a cultelor religioase se poate face în mod coerent, dar nu atunci când te consideri un manager în sutană, și anunți aproape în exclusivitate proiecte cu iz comercial.
A doua neregulă majoră derivă din prima. Implicată adânc în viața comercială, disperată să obțină profit, biserica ortodoxă română și-a uitat menirea. Cu rare excepții, ea lipsește cu vreo luare de poziție convingătoare, revelatoare din scena publică a ultimilor ani. Poate că patriarhul este bun să fie trecut în topul Forbes al celor mai buni afaceriști, dar nu rețin nicio cuvântare de a sa, în niciun context, care să fi luminat gruparea credincioasă. În goana sa după cantitate, BOR a trădat calitatea – biserica este acum peste tot, vorbește extrem de mult, dar transmite mult prea puțin.
Prioritate absolută pentru înalți prelații, construirea de cât mai multe biserici s-a făcut fără a-i păsa cuiva de calitatea predicilor din respectivele lăcășuri. Aprinde lumânarea, stinge lumânarea, ascultă câteva cuvinte, să fie acolo!, de la dom’ părinte, şi s-a terminat slujba.
Procedând în acest mod, ignorând totalmente conţinutul raportului său cu românul de rând, dar aşteptând tot mai mult de la acesta, biserica a început să piarda substanţa ataşamentului public. Ca orice relaţie, şi cea dintre biserică şi enoriaş poate trăi doar prin investiţii reciproce – lipsa de fond a mesajului primeia faţă de al doilea duce inevitabil la distanţare. Dublată de senzaţia tot mai puternică că biserica e vitalmente interesată de profit, cât mai mult profit, distanţarea s-a transformat în înstrăinare, ba chiar în indignare.
Indignare justificată, aş spune, atâta vreme cât înaltele feţe bisericeşti nu mai găsesc niciun confort în umilinţa şi sărăcia materială predicată pe vremuri de Scripturi. „Nu vă adunaţi comori pe pământ”, ce slogan biblic desuet!, având în vedere că principalul obiectiv asumat de mai-bine-ştiutorul BOR este pomposul, megalomanul şi incredibil de costisitorul proiect Catedrala Mântuirii Neamului. În teritoriu, lucrurile stau la fel: nu mai e o noutate pentru nimeni să vadă preacuvioşi părinţi în autoturisme ultimul răcnet, ori în frumoase vile în cartierele rezidenţiale de la marginea oraşului. Nu numai că etalarea aceasta de opulenţă contrastează puternic de tot cu sărăcia românului de rând, dar ea denotă şi ipocrizie: în a 30-a Duminică după Rusalii, preotul prezintă enoriaşilor pilda dregătorului bogat, după care se urcă în Mercedesul său şi demarează în trombă.
Însă bisericii ortodoxe române nu îi pasă prea mult de asemenea reproşuri. Noua sa traiectorie comercială este condamnată să aibă succes. La baza ei stă cea mai importantă resursă, cel mai nimicitor „asset” pe care îl poate avea un negustor: Dumnezeu. Divinitatea în percepţia de astăzi şi viziunea pentru mâine a BOR a ajuns un filon neobosit de profit. Constatarea nu poate însă reprezenta un motiv de îngrijorare pentru prea mult timp: deschide televizorul, aşază-te comod în fotoliu şi ai un pic de răbdare, Dumnezeu revine imediat lângă tine, după o scurtă pauză publicitară.
Publicat inițial pe contributors.ro