Românii au în vocabular și un alt termen pentru ceea ce democrațiile occidentale numesc în general dezbatere contradictorie – este vorba despre“gâlceavă”. Nici vorbă să fie o întâmplare – cuvântul se trage din substantivul bulgăresc “gălč”, anume “zgomot”, respectiv verbul “gîlcevi”, anume „bârfă, ceartă”.
Etimologia este concludentă: dezbaterile publice românești sunt niște certuri. Afirmația îmi pare o banalitate, un simplu tur al televiziunilor românești o confirmă la orice oră, și, spre deosebire de alți comentatori mai optimiști, nu sunt de acord că ar exista prea mari excepții. Chiar și rarele discuții care încep frumos, cu promisiuni de argumente raționale puse pe masă, se transformă încă de la primele replici contradictorii: vorbitorul cade repede în viciul sofismului ad hominem (“cine e domnul X să vorbească despre buget, când cu toții știm cum s-a comportat în perioada cât era ministru?!”), al generalizării pripite (“în comuna Y, 3 bătrâni nu au fost lăsați să voteze, este clar că alegerile au fost fraudate”), al analogiei slabe (“evident că sunt potrivit pentru postul de parlamentar, am dovedit asta prin modul în care am condus Direcția Județeană de Sport”), etc. Mai rău și mai des, același vorbitor preferă să își repete la nesfârșit tema cu care a venit de acasă decât să își reconstruiască argumentele în fața opoziției care i se oferă. De altfel, în România mai există în mod real emisiuni unde câte un invitat înțelege să își impună ideile urlând în mod continuu, pentru a nu putea fi întrerupt și a nu permite contra-opinia (imaginea în sine este suficientă pentru a evoca un Ev Mediu al comunicării). Realitatea expusă mai sus fiind deja una ușor verificabilă, nu cred că merită să mai petrecem timp în dovedirea ei.
Ce mi se pare mult mai interesant însă este că această cultură a gâlcevii a modificat în timp componente fundamentale ale procedeului contradictoriu; le-a modificat atât de puternic încât dezbaterea la români este acum cu totul altceva decât ce reprezintă ea la britanici, ori la americani. Cine va merge la Londra să urmărească o dezbatere parlamentară în Camera Comunelor, una juridică într-un County Court, ori pur și simplu o emisiune politică la BBC (și invit cu tărie pe orice cititor să o facă!), va fi apoi paralizat de șoc ascultând cum se combate în Parlamentul României, într-o judecătorie de sector bucureșteană, sau, desigur, la orice “talk show” politic de seară al televiziunilor de pe Dâmbovița.
Unde sunt diferențele?
Fiind o gâlceavă, nu o discuție, dezbaterea la români are un scop distructiv, iar nu unul constructiv, precum de cele mai multe ori în vest. La noi, dezbaterea presupune dușmănie, adversitate continuă, ură față de interlocutor. Când pregăteam grupe de liceeni pentru dezbateri, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le aveam de făcut era să îi conving că e în regulă ca uneori să fie pur și simplu de acord cu adversarul, că pentru a convinge un juriu nu trebuie dovedită ca greșită orice idee a părții oponente. Situația este chiar mai elocventă în avocatură: ești compromis în totalitate dacă un client te vede în tribunal vorbind cu clientul/avocatul advers (“eu îl plătesc și s-a dat cu ei!”), fără să conteze că obiectul discuției îl reprezintă ora procesului, planificarea etapelor lui, etc. Nu am văzut niciodată un martor care să răspundă pozitiv unei întrebări a avocatului părții adverse, chiar și atunci când ea se referă la realități incontestabile – fiind “advers”, deci „adversar”, tot ce ar putea acesta pretinde este, fără distincție, fals.
Mai grav, însă, dezbaterile noastre își propun drept scop final satisfacția personală, nicidecum identificarea unei soluții comun agreate, ori aflarea adevărului. Observația n-ar trebui să fie suprinzătoare: finalitatea unei gâlcevi e dovedirea adversarului, nu îmbunățirea mediului pe care îl împarți cu el. În politica românească, ideea de “maverick”, adică politician care deviază de la linia partidului pentru că găsește mai temeinică susținerea opoziției pe o anumită temă, este absentă cu desăvârșire. Susții o anume teză economică pentru că așa vrea partidul, nu contează cum e mai bine sau mai rău pentru români. În SUA, John McCain, prototipului maverick-ului republican, a candidat la alegerile prezidențiale – românii l-ar fi exclus din partid la prima abatere. Talibanismul de fond al politicii românești este, cred, o mare ușurare pentru mulți politicieni: e mai simplu să nu gândești și să repeți ca un papagal ideile de la centru, decât să îți pui probleme și să descoperi că, uneori, în anumite domenii, adversarul chiar are dreptate.
Altfel spus, dezbaterea românească nu permite concesii. Ea presupune pârjolitul holdelor și otrăvitul fântânilor, nicidecum posibile, vai mie!, empatii argumentate. Orice consens cu o idee a oponentului reprezintă un eșec, o slăbiciune, căci nimeni nu stă să analizeze fondul respectivei concesii. Teama acordului cu adversarul este într-atât de mare, încât uneori vorbitorul va reformula în alte cuvinte exact aceeași idee a interlocutorului său, doar pentru a nu admite un eventual acord.
Cele de mai sus evocă o dramă: din păcate, în lipsa posibilității efective a unei concesii, o dezbatere nu poate avea niciodată o finalitate reală.
O mostră extrem de interesantă a acestui deliniament între gâlceavă și discuție este dată de modul diferit în care românii percep ironia în discursul public față de occidentali. În democrațiile tradiționale ale vestului, ironia este un condiment al pledoariei: ea are rolul de a o înfrumuseța, de a o face mai convingătoare pentru publicul larg, de a pune în pagină diferite inconsecvențe din tezele oponente. Fiind vorba de o luptă de idei, nu de persoane, ironia nu poate jigni: dezbaterile din Camera Comunelor britanică sunt pline de umor și sarcasm la adresa susținerilor celuilalt, nimeni nu pleacă însă supărat. Ei, în România, pentru că dezbaterile sunt, de fapt, războaie personale, ironia reprezintă o jignire de neconceput, o depășire a limitelor civilizației, în fond, un afront. Mi s-a întâmplat nu o dată să aud colegi avocați cerându-și unul altuia scuze pentru că și-au permis (infracțiunea de) a folosi umorul într-o replică (“stimate coleg, îmi cer scuze pentru nuanța ironică, m-am aprins”).
În fine, partea cea mai proastă a modului în care românii înțeleg contradictorialitatea este percepția asupra succesului în dezbateri. La noi, victorios în comunicare este cel care a ajuns la final păstrându-și ideile cu care a început. Lăudat de colegii de partid, ori de spectatori, laureatul care nu a cedat niciun metru în fața adversității nu își dă vreodată seama că, de fapt, nu a trecut prin nicio dezbatere. Mi se pare sugestivă afirmația recentă a unei doamne ministru, care a statuat cu fermitate că nu va continua niciun proiect al fostului ministru de resort, în afara celor extrem de aproape de finalizare. Justificarea: ei, cum adică justificarea?, proiectele îi aparțin unui politician de opoziție, prin urmare ele sunt intrinsec rele. Nicio dorință de analiză efectivă, individualizată, a fiecărui proiect în parte, nicio disponibilitate spre ideea contrară. Silogismul e simplu: “X e adversar. Ideea provine de la X. Rezultă că ideea e proastă”.
Dimpotrivă, în Marea Britanie & comp., o dezbatere de succes tinde (chiar și dacă nu întotdeauna reușește) să fie una care a dus la un liant de idei: în urma criticilor opoziției, legea a fost îmbunătățită, a devenit mai acoperitoare, a evitat probleme de neconstituționalitate. Rațiunea unui parlament este, culmea!, chiar aceea de a discuta forma inițială a unor proiecte ce se aplică unei întregi comunități, pentru a o îmbunătăți. Rațiunea unui tribunal este, ridicol, știu!, aceea de a afla adevărul în urma aprofundării tuturor punctelor de vedere ale părților implicate. Așa, și doar așa, dezbaterile au sens, merită purtate.
Ei, e doar o mitizare a realității occidentale, vor spune unii, identificând scuza perfectă pentru a păstra în continuare noroiala dâmbovițeană. Multă, prea multă lamentare în acest articol, vor acuza alții, dar nicio soluție, domnule autor! Din păcate, tarele structurale ale unei comunități nu beneficiază de manuale-tip. Cu siguranță însă, primul pas e întotdeauna înțelegerea problemei. De acolo, totul e mai ușor.
Publicat inițial pe contributors.ro