“Este posibilă soluționarea pe cale amiabilă?” întreabă, mecanic și plictisit, judecătorul, gândindu-se probabil că mai are pe listă încă 20 de procese de audiat, după care trebuie să înceapă să pronunțe verdictele. “Nu!”, răspund concomitent ambii justițiabili, suficient de apăsat pentru a te convinge că își joacă acolo viitorul întreg, că viața lor se află într-o cumpănă pe care numai justiția o poate rezolva. “De ce?”, insistă instanța, oarecum scoasă din letargie de determinarea comună reclamantului și pârâtului, de hotărârea cu care aceștia își doresc să intre în litigiu. Întrebarea îi scoate din ritm pe justițiabili, care tac încurcați, fără să se uite unul la altul – sala așteaptă cu înfrigurare o explicație, ce i-o fi oprind pe oamenii aștia maturi de la a încerca să se înțeleagă, de ce preferă să vină lunar în instanță, irosind timp și bani, în loc să ajungă la un compromis. Răspunsul nu vine, tăcerea se prelungește, dublată însă de o vizibilă determinare de a se intra în conflict, așa că judele dă din umeri, renunță să mai caute justificarea și acordă cuvântul pe probe.
Ascult în continuare discuțiile, în speranța de a înțelege obiectul disputei și de a lămuri astfel sursa de motivație a celor doi de a veni la tribunal. Din gravitatea acuzațiilor pe care și le aduc, surescitarea cu care vorbesc și privirile pe care le aruncă, pare să fie vorba despre o miză financiară extrem de însemnată. Rostul e atunci clar: oamenii și-or fi disputând avuția de o viață, ori locuința, ori carierele, cine știe. Ei aș! 2 minute mai târziu, speța se limpezește, iar obiectul apare ca fiind de-a dreptul banal: domnii își dispută un gard. Iar explicația pentru care nu doresc sub nicio formă, dar sub nicio formă să se înțeleagă este la fel de banală: ura.
A devenit deja distractiv, în sensul foarte amar al cuvântului, să observi mirarea câte unui analist legal străin în momentul în care se uită la procentul minuscul de proceduri alternative de soluționare a disputelor (conciliere, mediere, etc.) pe care îl deține România în ceea ce privește cauzele cu obiect mic și foarte mic. „Wowwww!„, vine mereu exclamația, „what is happening here?”.
„Ne urăm, domnule!„, îmi vine să îi urlu înapoi, ce contează că nu va înțelege fraza, oricum nu e nimic de înțeles, un calcul matematic simplu arată că timpul investit în ani și ani de procese e de câteva ori mai costisitor decât valoarea gardului, a caprei, a daunelor morale pentru insinuarea făcută de vecinul de la 3, etc. Însă matematica are puțin de-a face cu ura: în calculul celei din urmă, raportarea nu se face la cifre, ci la oponent – este absolut indiferent câte resurse se cheltuie, în cât timp, cu ce finalitate practică, atâta vreme cât la final ai șansa să îl vezi pe dușman cu capul plecat.
Evident, domeniul justiției e un biet exemplu; ostilitatea nestăpânită față de oameni, obiecte, situații (fie că e exteriorizată sau nu) își face tot mai des simțită prezența în multe alte arii ale societății. Nu mai știu cum stăm cu tradiționalele resurse naturale de metale, petrol, gaze, însă cred că țara ar putea traversa o perioadă de creștere economică înfloritoare dacă am putea exporta cumva resursele noastre de ură către părți mai liniștite ale lumii.
Orice dezbatere asupra unui subiect de interes național se transformă repede într-un amalgam de etichetări insultătoare, atacuri personale și gesturi isterice. În dezbaterea asupra construirii Catedralei Mântuirii Neamului, trebuie să te apuci să dai întâi explicații personale detaliate cu privire la credințele tale înainte de a avea (eventual) voie să îți spui opinia. Dacă nu faci asta, ai șanse bune să fii din prima fie „un ateu pus pe dezbinarea neamului”, fie un „habotnic închistat”. Dacă ai o părere economică despre utilitatea/inutilitatea unei privatizări strategice, oricărei privatizări strategice, te califici din plin pentru a fi desemnat fie „un vânzător de țară”, fie un „comunist retrograd„. În fine, orice părere ai despre o chestiune de politică internațională, ești automat omul americanilor, sau al rușilor, sau al Israelului, sau al Chinei, totdeauna al cuiva, totdeauna cu un interes ocult prezumat, niciodată liber de vreo dependență.
Poate cea mai vizibilă mutație produsă de prezența constantă a urii în spațiul public românesc este deplasarea fermă a atenției opiniei publice de la mesajul transmis de un emițător la persoana acestuia. Accentul mai cade rareori pe conținutul declarației, pe logica argumentelor sau judecăților făcute de vorbitor; preocuparea este explorarea trecutului respectivului, pentru a i se acuza diverse afilieri, posibile interese și mobile, atribute care il fac irelevant sau rău-intenționat. Altfel spus, analiza argumentului decurge din analiza persoanei, iar nu analiza persoanei din cea a argumentului. In asemenea termeni, e cu adevărat inutil a se mai argumenta orice, câtă vreme analistul deține verdictul asupra a ceea ce vei spune înainte ca tu să spui ceva.
Un alt semn vizibil al întinderii urii din noi este refuzul oricărei șanse la iertare. Mi se pare aproape captivant cum o mare parte a societății românești condamnă aproape cu desăvârșire conceptul de reabilitare socială – există cazuri de persoane care au comis în urmă cu peste un deceniu câte o faptă culpabilă, deși neintenționată (cele mai notorii, accidentele de mașină), și cărora li se reamintește la fiecare apariție publică, pe orice subiect, chiar de specialitate, că au fost vinovați și ar trebui să tacă. Este absolut irelevant dacă respectivul este un profesionist în domeniul său, dacă nu cumva el poate să facă încă bine, mult bine altora – comunitatea îl vrea condamnat pe viață la tăcere și inactivitate, cu maxima indulgența de a i se permite să se ascundă într-o peșteră sau sub o stâncă. Sigur, legea operează cu conceptul de reabilitare, pentru că societatea este în abstract interesată să recâștige un individ funcțional, care poate să aducă plusvaloare. Nu și societatea noastră in concreto, pe care astfel de concepte o scârbesc – ura nu are niciun fel de termen de expirare.
În sfârșit, ura noastră n-ar fi un obiect de patrimoniu dacă nu ar face și dovada ca ea se transmite drept moștenire, de la părinte la copil. Rămâne uimitor pentru mine cum multe dintre încurajările părinților pentru copii pe care le-am auzit la diverse competiții școlare, chiar academice, nu neapărat sportive, țineau de dezmembrarea adversarilor mai degrabă decât accentuarea calităților proprii: „Să-i rupeți!”, „Arătă-le că sunt slabi!”, „Învăță-i minte pe ăștia”. În aceeași serie se înscriu și gesturile de jubilare, pumnii avântați în aer de bucurie la greșeala unui copil prezumtiv rival în competiție pentru odrasla proprie. Ce imagine – un om în toată firea bucurându-se expansiv de greșeala unui băiețel de 12 ani! Nicio surpriză atunci că în dese rânduri pentru copil competiția devine un spațiu al adversității, a cărui geometrie presupune existența unui inamic – de ce să ne mai mirăm atunci că, odată ajuns mare, el tratează ostil orice împrejurare în care există poziții contradictorii?
Departe de mine gândul că situația e rezolvabilă. Actul de a urî este atât de îndelung exersat, antrenat și practicat pe scară largă în România încât renunțarea subită la el ne-ar putea introduce în sevraj. Nația consumă ură, de la știrile de dimineața până la discuția din scara blocului de seară. Propun o soluție gospodărească, de compromis: alocarea unei ore pe zi, să zicem de la 6 la 7 seara, în care să îi urăm pe toți și toate. În restul zilei, oricât de iritant și obositor ar suna, poate am putea totuși să și construim ceva.
Publicat inițial pe contributors.ro